Dragii mei,

Va propun un mic colaj de melodii, din minunata muzica romaneasca realizata odata de marii artisti. Sunt doar cateva dintre melodiile care imi plac foarte mult. Stiti si se si vede ce se promoveaza acum. Dupa parerea mea, lasa de dorit. Candva, as vrea sa atasez o melodie veche si frumoasa, din alte vremuri si una de acum. O sa vedeti cu siguranta diferenta. Insa, eu cred ca stiti si nu e cazul sa imi "patez" continutul blogului cu "uraciunea pustiirii". Auditie placuta! Va pup!

Despre multa vorbire şi despre tăcere - Sf.Ioan Scararul

1. Am arătat pe scurt în cele de pînă acum că e un lucru foarte primejdios, care se furişează chiar în cei ce par duhovniceşti, a judeca[408], sau mai degrabă a fi judecat şi a fi osîndit de limbă[409]. Dar acum urmează să vorbim puţin, la locul cuvenit ei şi despre pricina, sau uşa prin care intră sau iese aceasta.
2. Multa vorbire este catedra slavei deşarte, prin care această se arată pe sine şi se face cunoscută. Multa vorbire este semnul neştiintei, uşa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea strapungerii, născătoarea trîndăviei sau pricinuitoarea ei, înainte mergătoarea somnului, împrăstierea minţii adunăte în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii.
3. Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugă­ciunii[410], izbăvirea din robie, păzirea focului[411], supra­veghetoarea gîndurilor, straja în faţa vrăjmaşilor[412], închisoarea plînsului, prietena lacrimilor, lucrătoarea pomenirii morţii, zugravul chinurilor, iscoditoarea ju­decăţii, slujitoarea îngrijorării, duşmana îndrăznelii, soaţa liniştei, protivnica iubirii de a fi învăţătoare, adaus de cunoştinţă, pricinuitoarea vederilor, înain­tare nevăzută, urcuş neobservat.
4. Cel ce-şi cunoaşte greşelile îşi înfrînează limba. Iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum tre­buie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu[413] şi, vorbind cu El fără să stie cum, e luminat de Dumnezeu[414]. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat si linişte unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă.
5. După ce a spus un cuvînt, Petru a plîns cu amar, pentru că nu şi-a adus aminte de cel ce a zis: «Zis-am: păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea» (Ps. 38, 1) şi de altul care a zis: «E mai bine a cădea de la înălţime pe pămînt, decît din pricina limbii» (Inţ. Sir. 20, 19).
6. Nu voiesc să scriu multe despre acestea, deşi vi­cleniile patimilor mă îndeamnă[415]. Dar am auzit odată pe cineva, dornic să afle de la mine ceva despre linişte, care zicea că multa vorbire se naşte numai decît din una din acestea: fie dintr-o îndelungată vieţuire şi de­prindere vicleană şi neînfrînată (căci limba, fiind şi ea un mădular al trupului, cere ceea ce a învăţat şi s-a obişnuit), fie, la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei, din slava deşartă; iar uneori şi din lăcomia pîntecelui. Pentru aceea adeseori mulţi înfrînîndu-şi pîntecele, cu oarecare forţare, închid şi limba şi multa ei vorbire în tăcere.
7. Cel ce se gîndeşte cu grijă la moarte îşi opreşte cuvintele. Şi cel ce a agonisit plînsul sufletului se fe­reşte de vorba multă ca de foc.
8. Cel ce iubeşte liniştea şi-a pus lacăt la gură. Iar cel ce doreşte să dea ocol lumii e alungat din chilie.
9. Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea înalt, fuge de însoţirea cu oamenii, cum fuge albina de fum. Căci pe ea fumul o alungă; iar aceluia însoţirea cu oa­menii îi lucrează împotrivă.
10. Puţini pot opri apa fără de zăgazuri, dar şi mai puţini îşi pot opri gura neînfrînată.
A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o a tăiat deodată mulţime de rele.

[408] Ed. 1970: «Spune că chiar celor ce socotesc că e rău a judeca, sau chiar celor ce par să fie duhovniceşti, li se întîmplă de multe ori, din neatenţie, sau din moleşala minţii, să li se furişeze aplecarea spre cele ce nu se cuvin, sau păcatul».
[409] Cel ce judecă va fi judecat, deci, osîndit de propria lui limbă.
[410] Tăcerea întru cunoştinţă este tăcerea minţii ocupată cu pătrun­derea într-o lume necunoscută încă, pe care caută să o înţeleagă. Nu e o tăcere care nu gîndeşte la nimic. Cînd se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere rugăciunii.
[411] «Izbăvirea din robia» celor ce ne îngustează şi ne silesc la repe­tarea aceloraşi lucruri. «Păzirea focului», pentru că e descoperirea a ceva nou, descoperirea unor noi înţelesuri ascunse în infinitatea dumnezeiască. Şi aceasta ne încălzeşte.
[412] «Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie».
[413] Cine s-a cunoscut cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi dă seama de apofaticul (negrăitul) omenesc. Pe lîngă aceea, cunoscîndu-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale, şi nu vrea să spună cuvînt. Căci orice cuvînt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaşte pe sine, ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit.
[414] Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu, e pe de altă parte convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. Iar aceasta e o lumină ce-i vine din Dumnezeu. E lumina măreţiei Lui, Care-i luminează micimea sa dar i-o şi umple de Dumnezeu, ca dependentă de Dumnezeu. «De-ţi vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii, ca să vezi în ea sufletul tău, şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Dar dacă limba ta te va birui, crede-mi mie în ce-ţi spun: niciodată nu vei putea ieşi din întuneric». Alta: «Dacă nu ai inima curată, să ai măcar gura curată».
[415] «Vicleniile patimilor ne îndeamnă să vorbim adeseori pătimaş despre ele, adică despre vorbărie, despre tăcere şi despre altele, dar nu mă supun lor, căci nu pot, vorbind despre tăcere, să cad în vorbărie».

(extrase din: Cuvântul 11 – Filocalia 9 – Sf. Ioan Scărarul)

Slava Lui Dumnezeu pentru toate!

Vreau sa va marturisesc ca am fost prezenta la o minune dumnezeiasca...Luni, 19 martie 2012 am luat parte la conferinta "Cu Hristos in celula" initiata de Grupul Areopag, in Iasi. Este al 4-lea an consecutiv in care Sfintii Martiri de la Aiud au izvorat mir cu o deosebita si puternica mireasma. Nu am ajuns in fiecare an la aceasta conferinta, insa cred cu adevarat ca minunea a avut loc in toti acesti ani si uite ca anul acesta, cu ajutorul Lui Dumnezeu, am fost si eu prezenta. Conferinta a fost minunata! Am plecat atat de incarcata sufleste de acolo, incat o sa imi ajunga ceva vreme. Asa randuieste Bunul Dumnezeu ceva frumos ca sa ne arate ca este prezent in suferintele, bucuriile, intr'un cuvant, viata noastra.
Am sa atasez si o poza ce este facuta cu telefonul personal. Post usor in continuare!

Viata pamanteasca asemuita cu o reprezentatie de teatru - Sf.Ioan Gura de Aur

La amiază, la teatru, cortina se dă în lături – şi actorii, în ceaţă, îşi fac intrarea, având măşti pe faţă. Ei recită o povestire veche, arătând prin vorbe, desfăşurarea întâmplărilor.

Unul se înfăţişează ca filozof şi nu-i filozof; altul rege, fără să fie, ci numai îmbrăcat ca un rege, căci aşa cere piesa; altul face pe doctorul, fără să fi îngrijit nici măcar un lemn, ci numai îmbrăcat ca doctor; altul face pe sclavul, cu toate că-i slobod; celălalt pe profesorul, fără să aibă ştiinţă de profesor. Ei nu par ceea ce sunt, ci par ce nu sunt: doctor, filozof din pricina părului care-i împodobeşte masca, soldat, din pricina uniformei, etc.

Prin înfăţişarea ei, masca ne dă o închipuire, dar nu face mincinoasă firea, ci numai îi ascunde adevărul. Atâta vreme cât privitorii stau şi se uită, măştile nu se mişcă de pe feţe; dar când s-a lăsat seara, când spectacolul s-a isprăvit şi privitorii au plecat, măştile au fost aruncate. Cel care făcea pe regele la teatru, odată plecat, devine iarăşi fierarul de toate zilele; cel care, pe scenă era slobod, afară de scenă, e rob iarăşi…

Aşa-i şi cu viaţa şi cu moartea. Lumea e teatrul; stările omeneşti: bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea, şi altele, sunt măştile actoriceşti. Când ziua aceasta se va risipi – şi veni-va noaptea cea de spaimă, căreia mai degrabă i-am zice ziuă, (noapte pentru păcătoşi, ziuă pentru cei drepţi), când reprezentaţia sfârşi-se-va şi măştile fi-vor aruncate, când va fi cercetat fiecare pentru faptele lui, nu fiecare pentru bogăţia lui, nu fiecare pentru rangul lui, nu fiecare pentru puterea lui, ci fiecare pentru faptele lui: judecător, rege, femeie sau bărbat; când ni se va cere o viaţă şi nişte fapte virtuoase, fără să fie luate în seamă nici rangurile strălucire, nici neînsemnătatea sărăciei, nici tirania dispreţului; când ni se va zice: „Infăţişaţi-mi fapte, de eşti rob, mai nobile decât acele ale unui slobod, de eşti femeie mai vajnice de cât acele ale unui bărbat; o, atunci, cu măştile căzute, arăta-se-vor adevăratul bogat şi adevăratul sărac…”

Prea multa suferinta...

Oare de aceea ne este oferita viata?...Pentru a avea parte de prea multa suferinta? Da. Prea multa suferinta...Lacrima ce se ingana cu oftatul, da stralucire pe obrazul roscov de durere.

...Insula sentimentelor ...

A fost o data o insula unde traiau toate sentimentele si valorile umane: Bucuria, Tristetea, Stiinta,…… inclusiv Dragostea. Intr-o zi au fost anuntate ca insula se va scufunda si atunci toate sentimentele si-au pregatit barcile si au plecat, numai Dragostea a vrut sa astepte pana in ultima clipa. Cand insula era pe punctul de a se scufunda Dragostea a cerut ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Dragoste intr-o barca foarte luxoasa si Dragostea i-a zis: "Bogatie, poti sa ma iei si pe mine?", Bogatia i-a raspuns: "Nu pot, am prea mult aur si argint in barca si nu mai am loc si pentru tine".
Apoi Dragostea i-a cerut ajutorul Mandriei care tocmai trecea intr-un vas superb, "Mandrie, te rog frumos, poti sa ma iei cu tine?", "Nu pot sa te ajut Dragoste, pentru ca.... " ii raspunse Mandria, "aici totul e perfect, ai putea sa-mi strici barca".
Dragostea dezamagita, intreaba si Tristetea care trecea pe langa ea: " Tristete te rog, lasa-ma sa vin cu tine", "Oh Dragoste", ii raspunse Tristetea, "Sant asa de trista incat vrea sa fiu singura".
Si Bucuria a trecut pe langa Dragoste, dar cum era asa de multumita nu a auzit vorbele Dragostei.

Parca din senin, se aude o voce:

"Vino Dragoste, te iau cu mine". Era un batran care i-a vorbit. Dragostea s-a simtit asa de recunoscatoare si plina de bucurie ca a uitat sa-i ceara numele batranului. Cand ajunse pe tarm, batranul pleca imediat.
Dragostea si-a dat seama cat de mult ii datora batranelului si intreba Stiinta: "Stiinta, poti sa-mi spui cine m-a ajutat?". "Era Timpul", i-a raspuns Stiinta. "Timpul!!!" exclama Dragostea, "Dar de ce Timpul m-a ajutat?". Stiinta plina de intelepciune ii raspunse: "Pentru ca doar Timpul e in stare sa inteleaga cat de importanta este Dragostea in viata "

O primavara ca-n povesti...La multi ani!

Un post usor si binecuvantat!

"Dragobetele saruta fetele"

In dimineata zilei de 24 februarie, tinerii ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se strangeau in brate. Fetele adunau flori de primavara pe care le foloseau pentru descantecele de dragoste. Viorelele si tamaioarele erau pastrate pana la Sanziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apa curgatoare. Exista credinta ca cele care nu faceau acest lucru, ramaneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele saruta fetele!".

Nu cred ca este intamplator faptul ca tinerii ieseau la padure in aceasta zi, daca tinem seama ca Dragobetele locuia prin paduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat in ziua praznuirii sale. De aici a luat nastere si expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin padure".

In apropierea pranzului, fetele incepeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita "zburatorit". Flacaii urmareau fetele dragi si acestea se lasau prinse daca tinerii erau dupa placul inimii lor. Avea loc o imbratisare, ce era urmata de un sarut, care semnifica logodna pentru cel putin un an de zile. Multi parinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se intampla ca unii sa fie multumiti, iar in cazul in care nu erau de acord cu alegerea facuta, logodna virtuala era respectata.

Din zapada netopita pana la Dragobete, fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii.

Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalnea la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau, se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.

Floarea dragostei

In lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla daca tinerii se casatoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Se plantau in gradina doua fire de Floarea dragostei pentru tinerii indragostiti si daca cele doua plante se apropiau, era semn ca ei se vor casatori.

Daca in unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, in altele ca fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de placinte, un lucru e sigur: este tanar si este protectorul dragostei si al indragostitilor.

Steinhardt - îndemnat de tatăl său la păstrarea demnității de om

Pe de altă parte însă, calitatea de senator roman nu pare legată de o anumită epocă istorică, întocmai după cum Schelling arată că romantismul nu este o şcoală literară aparţinând unei faze a evoluţiei gustului, ci una din permanentele propensiuni ale sufletului omenesc.

Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentics enatoriale.

După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:

- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.

Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii - marţial: când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă, dar teatru tot îmi vine a crede că joacă, lui şi mie, măcar niţel. Mă uit la el mai mult pe furiş, mi-e teamă să nu constat că bravează. Îi arăt că acum nu găsesc pe nimeni şi că nici să stau la poarta Securităţii cu geamantanul lângă mine până luni n-are nici un Dumnezeu, eroismul fiind foarte aproape de caraghioslâc. Şi mă simt istovit, şi mai e masa de diseară. Şi-i mai arăt ce înseamnă închisoarea cu adevărat, că e bătrân, că va rămâne singur cu o pensie tare mică; să nu se aştepte la mila nimănui; şi nici la vizite; şi-apoi mi-este frică; şi-apoi nu mi se cere la urma urmei decât să declar adevărul; şi nu ne vom mai vedea niciodată; şi-aşa i-am făcut numai necazuri toată viaţa, măcar acum la sfârşit să-i îndulcesc oleacă zilele; şi, ce mai la deal la vale, perspectiva închisorii, a suferinţei, şi pe deasupra cu gândul la nenorocirea lui, mă îngrozeşte. (Iminenţa durerii mereu ne înduioşează şi căinţa, căţel cuminte, vine pe urma paşilor ei.)

În parodia bine cunoscută, mamei lui Ştefan cel Mare i se face milă de fiul ei rănit, îi deschide porţile cetăţii şi îl doftoriceşte. Cât de puţin e parodia la curent cu meandrele sufletului omenesc şi cu surprizele pe care le poate rezerva o garsonieră bucureşteană. (Mai tare ca Misterele Parisului). Ascultându-l pe tata nu mai încape nici o îndoială pentru mine că Doamna Oltea s-a purtat în realitate întocmai ca în poezia lui Bolintineanu. De vreme ce bătrânelul, ce evreul e în stare să-mi vorbească precum o face, oare ce nu-i cu putinţă? Artificialul e deopotrivă de răspândit ca naturalul, teatrul ţine de esenţa vieţii. Comedille descrie oamenii aşa cum sunt, iar la sfârşitul anului şcolar în recitările elevilor din clasele primare (eu într-a treia: Ai avut credinţă Rege, şi de-aceea ai învins) se spun banalităţi.

- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.

Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negustoresc şi avocaţial, mă impresionează îndeosebi. Doar că şase luni când ţi-e frică e cât o veşnicie.Tata însă, din ce în ce mai senator roman, îi dă mai departe:

- Pregăteşte-ţi prin urmare lucrurile pentru luni. Vezi, ia-ţi numai lucruri uzate. (Aici a greşit-o rău de tot.) Şi în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbeşti nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare.

Vreau să le petrecem împreună, plăcut şi liniştit.

Aşa şi facem. Lucru curios, dorm într-adevăr destul de bine, ba şi mănânc cu destulă poftă (de mâncat, mânca pe aparatul de tortură şi osânditul din Colonia penitenciară a lui Kafka) şi mă port îndeajuns de cuminte.

Lipsesc de acasă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit la dejun de avocatul D. P. a cărui soţie mi-e o foarte veche prietenă — şi prima, singura mea dragoste din tinereţe. Îmi povestesc cu toţii (au doi copii) că au participat la un revelion unde unul din musafiri a picat mort, în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De-ar şti că, pe deasupra, în prima zi au chemat la masă pe unul care peste treizile va fi puşcăriaş... Îl întreb pe avocat, aşa într-o doară (cu toate că acesta era motivul pentru care am ţinut să vin şi l-am lăsat pe tata singur), ce părere are despre articolul 209 cod penal. Dă din umeri, îngândurat, posac: condamnarea e sigură, şi foarte mare...

(Pr. Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii)

Valentine’s Day !

Interviu cu Ieromonahul Savatie Bastovoi

- Parinte, pe timpul studentiei dvs, iubirea avea o zi, o sarbatoare?
- Nu.

- S-a schimbat modul de a sarbatori iubirea odata cu imprumutarea Valentine’s Day?
- Eu cred că s-a schimbat modul de a intelege iubirea.

- Pe la mall-uri, prin cluburi de noapte, tinerii fac spectacol din a se casatori pentru o zi… De unde credeti ca vine această dorinta acerba a cuplurilor de a se expune, de a se casatori in public, chiar daca o fac de forma, in aceasta zi?
- Cred ca face parte din propaganda mondiala impotriva casatoriei. Acestea sunt scenete penibile menite sa arunce in derizoriu ideea de familie si valorile pe care le presupune. Cei care participa la ele trebuie sa fie constient că astfel isi bat joc de parintii care i-au nascut.

- De ce se prind atat de bine de noi aceste sarbatori straine, cum e si cea a iubirii?
- N-ar fi prins daca nu ar fi fost finantate puternic. In aceste sarbatori se investesc bani care ar putea salva de la criza sute de guverne din intreaga lume. Si totusi cineva prefera sa le investeasca anume astfel. De ce? Raspunsul la aceasta intrebare tinerii care sunt folositi astazi in aceasta manipulare globala il vor afla peste zece ani. Iar multi nu-l vor mai afla deloc, pentru ca vor deveni victime pentru totdeauna.

- In secolul XXI, oamenii se iubesc altfel decat pe vremea bunicilor nostri? Tehnologiile, ce parte de vina au?
- Odinioara iubirea era un lucru sfant. Perechea, celalalt, era cautarea si descoperirea vietii. Tehnologiile au aruncat in derizoriu insasi emotia cautarii si a intalnirii. Tanarul de azi are, prin retelele de socializare, iubirea oferita in forma de marfa. Omul nu trebuie sa fie o marfa. Acesta e ultimul stadiu al decaderii conditiei umane.

- Si totusi, se pare ca nimeni nu ne poate scoate din gene dorinta de iubire “până la moarte”, familie, stabilitate. Filmele “de Oscar”, desi mai putine, mai au la bază iubirea traditională, cat va mai dura?
- O vor scoate. Pentru multi aceste simtaminte nu mai sunt acceptabile si accesibile. Sunt cel putin cateva filme de Oscar care au la baza iubirea “netraditională”. Acesta este noul trend. Asteptati cativa ani si o sa vedeti ca filmele cu cupluri homosexuale vor fi cel putin la fel de multe ca cele traditionale.

- Va rog sa faceti un portret a lui Romeo si Julieta zilelor noastre, sa-i numim chiar Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana, daca acceptati. Cum sunt ei astazi?
- Imi este destul daca Romeo este barbat si Julieta femeie. Daca Romeo nu a facut transplant de sex si Julieta nu e travestit, de-acuma e bine, avand in vedere tendintele lumii in care traim.

- Va multumesc.

(interviu de Liuba Lupasco)

Sa se indrepteze rugaciunea mea

Cuvinte de folos - Sf.Ioan Gura de Aur

- Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.
- Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.
- Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.
- Să te fereşti de momelile ereticilor. Află că sub pielea de oaie se ascund lupii, care cu tine se poartă cu dulceaţă şi blândeţe, însă cu Domnul luptă ca nişte fiare turbate. Fugi departe de răutăţile lor şi rămâi credincios Tradiţiei Părinţilor, adică învăţăturii şi credinţei care izvorăsc din Sfintele Scripturi.
- Nu pune pacea şi înţelegerea mai presus de adevăr.
- Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.
- „Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte reci – aduc în viaţa noastră toate nenorocirile, pricinuind războaie şi stricând orice lucru bun. „Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte blestemate şi murdare – au intrat în lume din cauza diavolului. Acolo unde domnesc „al meu” şi „al tău”, orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.

Dragii mei,

O zi in care am vazut cei mai mari fulgi din viata mea! Vremea afara, ca si in suflet. Vreau sa va ofer de ziua mea, o imagine cu un peisaj superb...poate pentru unii ramane o simpla imagine, insa pentru mine e mai mult de atat. Are cuprinsa in ea totul! Iti ofera sentimentul de bucurie, observand totul atat de bine asezat si conturat, de protectie, datorita existentei cabanutei ce parca e desprinsa dintr-o poveste, pasind usor inauntru adulmecam mirosul de scortisoara, mar ce ne imbie... si binenteles simtim caldura ce vine de la semineul asezat nu departe de biblioteca. Plus, sentimentul de teama privind padurea ce este oarecum intunecata, de tristete, gandind ca poate esti singur, neputandu-te bucura alaturi de cineva drag sufetului tau, de toata aceasta frumusete. Iata deci combinatia perfecta! Cald - Rece; Bucurie - Tristete. La mine una, acest joc de stari se produce cand privesc acest peisaj. Va imbratisez cu drag si ma bucur mult ca pe blogul meu gasiti lucruri folositoare si interesante.
Cu drag, Eliza

Lacramioare

Multe flori lucesc in lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lacrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteti lacrimi de ingeri
Pe pamant din cer picate,
Cand prin stele leganate
A lor suflete curate
Zbor varsand duioase plangeri.

Sunteti fragede si albe
Ca iubirea vietii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe margaritarele,
Primavara-si face salbe.

Dar deodata vantul rece
Fara vreme va coseste!
Astfel soarta crunt rapeste
Tot ce-n lume ne zambeste...
Floarea piere, viata trece!

De ce ne complicam viata?

Iti e dor de o persoana? . . . Sun-o!
Vrei sa vezi pe cineva? . . . Invita!
Vrei sa fii inteles? . . . Explica!
Ai intrebari? . . . Intreaba!
Nu iti place ceva? . . . Spune!
Iti place ceva? . . . Arata!
Vrei ceva? . . . Cere!
Iubesti pe cineva? . . . Spune-i!

...Iubirea invinge totul...

De ce ne este atat de greu sa oferim iubire?
De ce atunci cand cineva ne raneste, noi nu ii oferim in schimb iubire?
De ce nu incercam sa ne schimbam mai intai pe noi insine, inainte de a cere altora asta?
De ce nu incercam noi mai intai, sa fim niste persoane bune si apoi sa asteptam o schimbare de la ceilalti?
De ce nu oferim neconditionat iubirea noastra altora si asteptam mereu ceva in schimb?
De ce incercam sa parem altfel decat suntem?
De ce? De ce? De ce?
Eu zic asa, ca trebuie sa oferim neconditionat dragostea noastra tutoror, celor care ne fac sau nu bine, celor care ne iubesc sau nu....Numai procedand asa, vom putea impreuna cu ajutorul Lui Dumnezeu sa ii aducem si pe altii la IUBIRE...

"Departe sunt de tine" - Mihai Eminescu

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţa-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrè a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sărutări unim noi sărmanele vieţi...
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!
(1878)

M.Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu afost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!” Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnarepe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”

Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.

La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă.
(Arhimandrit Mihail Daniliuc)

Invataturi ale Sf.Teofan Zavoratul

Nu faptele sunt principalul lucru in viata; principalul este starea inimii indreptata catre Dumnezeu.

Domnul este pe Cruce. Treci, cu mintea, alături de El şi gândeşte-te cu ce ochi te-ar privi El de pe Cruce. Rămâi mai mult în această cugetare şi conştiinţa îţi va lămuri clar totul.

Nu rareori se intampla ca oamenii care merg pe calea bunei vietuiri crestinesti, brusc si, dupa cat se pare, fara nici un motiv, sa inceapa sa simta in ei o paralizie a tuturor puterilor sufletesti, in urma careia le apare raceala fata de toate nevointele duhovnicesti de pana atunci. Acest lucru li se intampla tuturor din cand in cand. Despre el pomenesc toti cei care scriu despre viata duhovniceasca. Sfantul Marcu Ascetul pomeneste trei mari vrajmasi: nestiinta impreuna cu uitarea, lenevia impreuna cu nepasarea si nesimtirea impreuna cu impietrirea.

Este posibil ca Dumnezeu Insusi sa trimita acestea pentru invatare de minte – sa nu ne punem nadejdea in noi insine. Cateodata luam multe asupra noastra si asteptam mult de la eforturile, mijloacele si ostenelile noastre. Dar, iata, Domnul ia harul si ne lasa singuri, spunand parca: “Poftim, incearca-ti puterile.” Cu cat exista mai mult daruri naturale, cu atat mai necesara este aceasta invatare de minte. Daca intelegem acest lucru, sa rabdam. Acestea sunt trimise si ca o pedeapsa pentru pornirile patimase ingaduite si neosandite de noi si neacoperite de pocainta.

Cel mai mult nesimtirea si raceala vin in urma maniei, a nedreptatii, a supararii, a osandirii, a trufiei si a celor asemenea lor. Un singur lucru ne ramane – sa ne rugam pentru izbavirea din aceasta uscaciune si de nesimtire alaturi de impietrire. In perioada racelii si a nesimtirii sunt greu de tinut in minte cuvintele rugaciunii, totusi e posibil. Trebuie sa lucram impotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L indupleca pe Domnul spre mila si de a inapoia harul. Nu trebuie nicicum sa renuntam la rugaciune“.

Sfantul Macarie spune: Domnul vede cat de sincer iti doresti binele acesta… si ti-l trimite. Iar rugaciunea impotriva racirii inimii [sa o faci], cu cuvantul tau, inainte de pravila si dupa pravila…, ca si cum aduci inaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi , Doamne, cum este sufletul meu! Zi, asadar, un cuvant si se va vindeca!”. Cu aceleasi cuvinte si in timpul zilei sa I te adresezi mai des lui Dumnezeu.

“Bucurie a vieţii!… Ce bucurie să te întâlnească omul la cineva! Tu eşti un oaspete ceresc pe acest pământ al necazurilor. Şi totuşi, apostolul a rostit ca pe o poruncă: Bucuraţi-vă pururea (Filip. 4, 4). Ce-i drept, această poruncă e datorie doar pentru cei ce au primit chezăşia bucuriei în Duhul Sfânt; dar care dintre fiii şi fiicele Bisericii este străin de harul Duhului Sfânt? Prin urmare, toţi au izvorul bucuriei. Şi atunci, de ce nu se bucură toată lumea? Pesemne fiindcă nu ascultă de altă poruncă a apostolului: Duhul să nu-L stingeţi (1 Tes. 5, 19). A fost stins Duhul – s-a astupat şi izvorul bucuriei, a venit şi mâhnirea apăsătoare. Trei poveri se pun asupra celui ce stinge Duhul, şi îl apasă: gândul la ce va fi, trista aducere-aminte a conştiinţei de ce a fost şi grija de ce este – şi umblă omul cu capul în pământ. Ce este de făcut?

Pocăieşte-te, ia asupră-ţi osteneala facerii de bine, varsă necazul tău la Domnul – şi iarăşi vei ridica fruntea şi vei privi mai vesel la viaţă. Atunci se va întoarce la tine şi izvorul bucuriei – harul lui Dumnezeu. De ce avem cu toţii gânduri atât de rele? Fiindcă luăm asupra noastră toată purtarea de grijă pentru noi – iar aici totul se destramă, nimic nu e temeinic, nimic nu e statornic. Şi stă omul, şi îşi stoarce mintea cum să facă temeinic şi statornic ceea ce se străduieşte să zidească. De câte mii de ani îşi stoarce mintea, şi tot n-a aflat nimic! I s-ar putea spune: “Materialul tău e prost, schimbă-l!”, dar ce putere are un cuvânt când experienţa miilor de ani nu-l învaţă minte? Şi atunci, aşa vor rămâne lucrurile? Păi da, câtă vreme aşa va rămâne omul. Încă din rai i s-a părut că Dumnezeu nu rânduieşte cum trebuie viaţa lui şi că va rândui el singur toate cu mai multă deşteptăciune şi mult mai bine. Prima experienţă nereuşită a fost foarte pilduitoare, prima amăgire atrăgătoare – şi l-a atras, în ciuda învăţăturii de minte. Dumnezeu a poruncit în rai ce şi cum trebuie să fie; omul a zis: “Ba nu, nu aşa, uite aşa!”. Acest “nu aşa, uite aşa” a ajuns să deviza îngâmfatelor gânduri omeneşti. A dat Dumnezeu Descoperirea, ca să arate cum trebuie să privim toate; omul zice: “Nu, nu aşa, uite aşa!” – şi construieşte propria viziune asupra lumii. Mântuitorul a venit şi a rânduit mântuirea; omul aude binevestirea despre aceasta şi zice: “Nu aşa, uite aşa!” – şi construieşte planuri proprii.

Domnul a întemeiat pe pământ, ca pe un stâlp de nor, Biserica, pentru a arăta drumul spre necurmata bună-fiinţare – la care omul zice: “Nu aşa, uite aşa!”, şi îşi croieşte propriile drumeaguri şi cărărui. Astfel, câtă vreme va dăinui în om această sete de a îndrepta dumnezeieştile rânduieli, el tot o să gândească gânduri grele şi tot nu o să-i vină nimic de Doamne-ajută în minte. Asta nu va lua sfârşit decât atunci când omul, obosind, va pune toate gândurile sale la picioarele tronului purtării de grijă dumnezeieşti şi va înălţa glas: Cu judecăţile care le ştii, mântuieşte-mă! Dar şi aceasta nu se întâmplă decât în parte, iar societatea omenească, luată ca întreg, se va tot învârti în deşert după năravul său cel vechi – şi iată cum se lămureşte spusa de toţi ştiută: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Ecl. 1, 2)“.

Invataturi ale Sf.Serafim de Sarov

In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.