Music Player

duminică, 25 decembrie 2011

Craciun Binecuvantat!


"Cand poti sa zambesti ,de ce n-o faci? Cand poti sa vorbesti,de ce sa taci? De ce in loc sa razi,tu plangi? Cand e sa stai,de ce tu fugi? De ce disperi cand poti spera? De ce sa pleci cand mai poti sta? De ce urasti cand poti iubi? Cand esti chemat de ce nu vii? De ce sa cazi cand poti zbura? De ce urasti, cand poti ierta?
Nasterea Domnului sa aduca in sufletele tuturor lumina,speranta,dragoste si pace.
Clipe minunate alaturi de cei dragi!

duminică, 4 decembrie 2011

Dorinţa - Octavian Goga


Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.

Să vie şi mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.

Acolo să trăim în munţi
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:

Că sunt de neam împărătesc,
Din ţara-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată...

Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.

Copiii noştri să-i înveţi
Tu: Crezul... Născătoarea...
S-ajung să-i văd cântând pe toţi
În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: "Dumnezeu să-l ierte!"

Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie;
"Pe cine-ngropi, părinte, azi?"
"Pe-un om de omenie!..."

joi, 1 decembrie 2011

La multi ani, romanilor de pretutindeni!


Chiar daca, totul a disparut! Chiar daca, nimic nu mai este cum era sau macar cat de putin, noi totusi trebuie sa ne pastram in suflet mandria de a fi roman si sa purtam in suflet bucata de patriotism de care avem nevoie...Romania e o tara minunata! E o tara bogata! Romania e cel mai frumos dar pentru mine si sunt mandra ca m-am nascut aici!
Si nu in ultimul rand: "Romania este Gradina Maicii Domnului", asa ca bucurati-va!

luni, 28 noiembrie 2011

Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca


Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca astazi toata ziua sa am grija sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac, si astfel, tinand la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase ajuta-mi ca rugaciunea Prea Sfant Numelui Tau sa-mi lucreze in minte mai repede decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, ca iata mint in tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intunerec. Patimile au pus tina pe ochiul mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, si asa risipim in desertaciuni zilele noastre, umiliti si dosaditi pana la pamant.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi. Pune foc temnitei in care Te tinem, aprinde dragostea Ta in inimile noastre, arde spinii patimilor si fa lumina sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi. Vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul, ca; Duhul Tau cel Sfant Se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea noastra raman pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca nu ne dam seama ce nedesavarsiti suntem, cat Esti de aproape de sufletele noastre si cat Te departam prin micimile noastre, ci lumineaza lumina Ta peste noi ca sa vedem lumea prin ochii Tai, sa traim in veac prin Viata Ta, Lumina si bucuria noastra, slava Tie. Amin.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Sf. Ierarh Nectarie din Eghina - cel mai drag al sufletului meu!


"Pre cel nascut in Silivria si ocrotitorul Eghinei, pre cel ce s-a aratat in vremurile din urma prieten adevarat al vartutii, pre Sfantul Ierarh Nectarie sa-l cinstim cei credinciosi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, ca izvoraste bogate tamaduiri celor ce striga cu evlavie: Slava lui Hristos, Celui care te-a slavit! Slava Celui care minunat te-a aratat! Slava Celui care lucreaza printru tine tuturor tamaduiri"

joi, 3 noiembrie 2011

"Si daca" - M.Eminescu



Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.
Si daca stele bat in lac
Adancu-i luminandu-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Inseninandu-mi gandul.
Si daca norii desi se duc
De iese-n luciu luna.
E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

duminică, 25 septembrie 2011

Dragostea nu este niciodata mai puternica decat atunci cand te face sa suferi!


Dragostea inseamna...
sa te bucuri pentru celalalt, atunci cand este fericit
sa fii trist pentru el cand este suparat
sa fiti impreuna in vremuri bune si in vremuri grele
Dragostea e izvorul puterii.
Dragostea inseamna...
sa fii mereu sincer cu tine insuti
sa fii mereu sincer cu celalalt
Sa stii sa-i vorbesti, sa stii sa-l asculti,
sa-i respecti increderea si sa nu te prefaci.
Dragostea este izvorul realitatii.
Dragostea inseamna...
o intelegere atat de profunda incat
simti ca esti o parte din celalalt
acceptandu-l asa cum este
fara sa incerci sa-l transformi in altceva
Dragostea este izvorul unitatii

Dragostea este:libertatea de a-ti urma visele tale impartasindu-ti experientele cu celalalt evoluand ca individ alaturi si impreuna cu cresterea celuilalt
Dragostea este izvorul succesului.

Dragostea inseamna...
bucuria de a face planuri impreuna
bucuria de a face toate lucrurile impreuna
Dragostea e izvorul viitorului
Dragostea este furia furtunii si linistea curcubeului
Dragostea este izvorul pasiunii.
Dragostea inseamna...
a darui si a primi in fiecare zi,
a intelege nevoile si dorintele celuilalt
Dragostea inseamna...
sa stii ca celalalt va fi intotdeauna
langa tine, orice s-ar intampla
sa-i simti lipsa atunci cand e departe,
dar sa-ti fie mereu aproape in inima ta.

Dragostea e izvorul sigurantei,sursa vietii

“Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul…”




...Este ciudat cum uneori dragostea seamănă mai mult cu ura decȃt cu prietenia…iubim şi totuşi urȃm, iubim şi totusi ȋi rănim pe oamenii apropiaţi nouă. Poate că nu vrem să se ȋntample cu adevărat şi totuşi o facem crezȃnd că dragostea ne dă dreptul să greşim, deschizȃnd răni ȋn sufletul celorlalti, spunem mereu: "am făcut-o pentru că te iubesc, totul este din dragoste şi totuşi cȃt de mult greşim… cȃnd iubeşti, nu răneşti, nu ceri nimic celuilalt şi, nu astepţi să ţi se dea, pentru că dragostea vine din adȃncul sufletului tău, nu jigneşti, nu ȋntrebi şi nu faci reproşuri, pentru că dragostea este ȋnţelegere şi respect pentru orice şi oricare ar fi hotărȃrea celui de lȃngă tine, noi şi dragostea sufletului nostru ne pierdem undeva ȋn infinit, printe răutăţi şi egoism şi ajungem la sfȃrşit să ne pierdem ȋntre regrete şi păreri de rău şi toate astea doar pentru un simplu motiv, pentru că nu ȋnţelegem ce ȋnseamnă cu adevărat sentimentul cu numele "Dragoste"...

duminică, 28 august 2011

De ce se distrug copiii? Parintii - ucigasi de copii (Sf.Ioan Gura de Aur)



din “Parinti, copii si cresterea lor”

De nicaieri de altundeva nu vine distrugerea copiilor decât dintr-un interes exagerat al parintilor pentru cele ale traiului. Ei se straduiesc sa le asigure un trai fericit si atât. De aceea, vrând nevrând, îsi neglijeaza atât propriul suflet cât si pe cel al copiilor. Pe parintii acestia – si sa nu creada cineva ca vorbesc la mânie – i-as socoti mai rai chiar decât ucigasii de copii. Acestia din urma, ucigând, desfac sufletul de trup, dar cei de care vorbesc eu, parintii neglijenti, le arunca si trupul si sufletul în focul iadului.

Oricum toti oamenii mor, este o lege a firii ca trupul sa moara, dar copiii care au parinti nepasatori ar fi putut evita moartea sufletului spre care i-a dus tocmai nepasarea si neglijenta parintilor lor. Oricum moartea trupului va disparea definitiv la înviere, dar de moartea sufletului nimeni nu va putea scapa, niciodata. Pentru ca un suflet mort nu se va mântui niciodata, ci e condamnat sa ispaseasca o pedeapsa vesnica.

Pe buna dreptate îi putem socoti pe acesti parinti mai rai decât ucigasii de copii. Nu este acelasi lucru sa-ti ascuti sabia si s-o pui la gâtul unui copil cu a distruge sufletul unui copil si a-l duce la pierzanie, ceea ce e mult mai cumplit. Pentru ca nimic nu e mai pretios pentru noi decât sufletul.
(Apologia vietii monahale, cartea a III-a)

sâmbătă, 27 august 2011

Parintele N.Steinhardt: Treptele iertarii ("Jurnalul Fericirii")


“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

Când francezii spun Dieu a créé l ‘homme à son image qui le lui a bien rendit [Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul Sau, iar omul i L-a restituit], trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atât de răi şi neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârşire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.”

vineri, 12 august 2011

Cuv.Paisie: A gandi ortodox este usor, insa a trai ortodox cere osteneala!


” (…) Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox. De aceea vezi că o predică nu spune nimic, nu îl schimbă pe celălalt, oricât de bună ar fi, dacă cel ce predică nu are viaţă.

- Părinte, dar dacă cel ce ascultă sau cel ce citeşte are dispoziţie bună?

- Ei, atunci unul ca acesta are deja harul dumneze­iesc, de aceea se şi foloseşte. Însă unul care nu are dis­poziţie bună va lua şi va cerceta cele ce le spune predi­catorul şi nu va avea nici un folos. A gândi ortodox este uşor însă a trăi ortodox cere osteneală. Odată un teolog a ţinut o predică şi a cerut auditoriului să meargă să dea sânge deoarece era nevoie. Şi într-adevăr mulţi s-au în­demnat şi au dat mult sânge. Acela însă n-a dat nici o picătură deşi avea din belşug. Atunci ceilalţi s-au scan­dalizat. “Eu, le-a spus acela, prin omilia ce am rostit-o şi prin faptul că am îndemnat lumea să dea sânge, este ca şi cum am dat cel mai mult sânge!” Aşa şi-a odihnit gân­dul său. Ar fi fost mai bine să nu fi rostit omilia şi, fără zgomot, să meargă să dea puţin sânge. Viaţa are însem­nătate. “Eu sunt de dreapta“ - mi-a spus unul care nu avea nici o legătură cu Biserica. Dacă nu faci cruce, ce folos? i-am spus. Mâna care nu face cruce ce folos are, fie ea şi dreapta? Cu ce se deosebeşte de cea stângă, care nu face crucea? Aceea şi aşa nu face cruce”. Dacă tu eşti de dreapta şl nu faci cruce, cum te deosebeşti de cei de stânga? Scopul este să fii om duhovnicesc, să trăieşti aproape de Hristos şi atunci ajuţi şi pe ceilalţi.

Cănd omul are viaţă corectă, lucrarea lui vesteşte pentru el. Într-un oraş era un protestant care îi judeca pe toţi: pe preoţi, pe episcopi. Acolo, aproape de o mănăstire se pustnicea un monah. Odată un ateu l-a între­bat pe protestant: “Bine, îi judeci pe toţi episcopii şi preo­ţii. Dar ce ai de spus despre acest monah?” “Pe acesta îl primesc – îi spune – pentru că se deosebeşte de ceilalţi”. Un credincios, oriunde ar fi, cât de mult ajută atunci când trăieşte corect! Imi aduc aminte de un cunoscut poliţist care făcea servicii la graniţă. Acolo erau şi sârbi comu­nişti, dintre cei mai atei şi mai credincioşi partidului. Când veneau preoţii sârbi la graniţa Greciei cu Serbia, poliţaiul le săruta mâna. Comuniştii au observat asta. Po­liţist grec să sărute mâna preoţilor sârbi. Aceasta i-a impresionat foarte mult pe comunişti şi au început să-şi facă probleme referitoare la credinţă.

Cât de mult ajută cei ce au funcţii înalte atunci când ţin puţin credinţa! De aceea şi eu caut să-i ajut pe unii dintre aceştia cu funcţii înalte, pentru că ei pot ajuta foarte mult prin pilda lor. Iată, un mareşal pe care-l cunosc, este pildă bună. Şi orice face, o face dinlăuntru, cu inima sa, n-o face la exterior.

Mai demult şi mai-marii locului cre­deau. Ştiţi ce a spus unui senator, o doamnă sus-pusă într-un oraş? În perioada postului Maicii Domnului a mers cu soţul ei la o cină şi au adus acolo peşte, carne… Dar ea n-a mâncat, deoarece postea. Senatorul a observat şi i-a spus: “Bolnavii şi călătorii nu ţin post”. “Da, dar nu călă­torii cu roţi” – i-a răspuns aceea şi nu s-a atins de nimic din cele de dulce. La cină era şi un cleric care îi lăudă: “Este o mare cinste pentru mine să mă aflu cu Dvs. etc, etc”; şi spunea şi iarăşi spunea o grămadă de laude. Atunci bărbatul doamnei aceleia l-a întrerupt şi i-a spus: “Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu există mântuire”. Atunci n-a mai zis nimic clericul care încerca să-i linguşească. Altă dată aceeaşi doamnă a spus unui profesor de teologie: “Nu vă uitaţi la amănunte şi astfel să-i picaţi pe preoţi la examene. Căutaţi să-i tre­ceţi, deoarece eparhiile n-au preoţi”. Vreau să spun că mai de mult mai-marii unui loc se interesau de Biserică, erau pildă pentru popor.

Ceea ce va ajuta foarte mult pe oamenii de astăzi este exemplul nostru creştinesc şi viaţa noastră creştinească. Pe creştini trebuie să-i caracterizeze agerimea duhovnicească şi nobleţea, jertfa. De aceea le spun mirenilor “Să-L iubiţi pe Hristos, să aveţi smerenie, să vă faceţi da­toria, şi Hristos va dezvălui virtutea voastră ochilor oamenilor”. Virtutea are însuşirea de a-l trăda pe om, oriunde s-ar afla el. Chiar de se va ascunde, de se va şi făţărnici prin nebunia în Hristos, virtutea îl va trăda, deşi mai târziu, şi vistieria lui ascunsă, ce se va descoperi atunci în întregime, va ajuta iarăşi multe suflete; poate atunci chiar mai mult”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003

vineri, 5 august 2011

Ultima poezie-profetica a Sf.Ioan Iacob Hozevitul (5august)


VANTUL PUSTIIRII
(Urgia cereasca)
1

Iarasi lupte, iarasi sange

Iarasi zgomot de razboi,

Iarasi lacrimi nesfarsite,

Iarasi valuri si nevoi!

2

Cand a sters sarmana lume

Lacrima de pe obraz,

Au venit napraznic iarasi

Alte valuri de necaz.

3

Vaduvele iar vor plange

Cu batranii cei sarmani

Si copiii vor ramane

Iar cu miile orfani.

4

Pustii-se-vor orase

Si pe multi ii vor robi,

Unde sunt cantari desarte,

Gloantele vor dantui.

5

Iar in locul rasfatarii

Si al luxului nebun,

Va domni de-acuma groaza

Si cutremurul de tun.

6

Care azi, (de zburdaciune),

Umbla goi, nerusinati,

Vor ajunge ca sa umble

De nevoie dezbracati.

7

Cand sporeste rautatea

Se scarbeste Dumnezeu,

Pentru asta vin in lume

Si razboaiele mereu!

(15 iulie 1960)

luni, 1 august 2011

Despre post si mancare – Sfantul Serafim de Sarov


“Postul sta nu numai in a manca rar, ci in a manca putin; si nu numai in a manca odata, ci in a nu manca mult. Nechibzuit este postitorul care asteapta pana la ceasul mesei ca atunci sa se dea mancatului cu nesat atat cu trupul, cat si cu mintea.”

Cel ce vrea sa aiba dreapta socotinta la mancat trebuie sa ia seama ca sa nu aleaga intre bucatele gustoase si cele negustoase. Acest lucru este dobitocesc, si la om, care-i fiinta intelegatoare, nu este vrednic de lauda. Iar de mancarea gustoasa ne lepadam ca sa ne smerim madularele cele razboinice ale trupului si sa dam slobozenie lucrurilor duhului.

Adevaratul post sta nu numai in istovirea trupului, ci si in a da celui flamand bucata pe care ai vrea tu insuti sa o mananci: “fericiti cei flamanzi, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).

Vorbind indeobste despre cele ce au sa fie si despre slabiciunea de care vor da dovada toti spre sfarsitul neamului omenesc, batiuska poruncea sa nu ne istovim, dupa obiceiul din vechime, cu nevointe ale postirii care acum nu mai sunt pe masura puterilor omenescti. El poruncea sa ne temem, sa fugim de trandavire (achedie) ca de foc si sa ne pazim de ea ca de cel mai mare vrasmas.

“Nu este pacat mai greu, maicuta, nu e nimic mai groaznic si mai pierzator pentru duh ca trandavirea”, spunea batiuska Serafim, drept care le si poruncea maicilor nu numai sa fie totdeauna satule, ci chiar sa ia paine cu ele la lucru. “Iti pui coltucul in buzunar, spunea el. Cand obosesti, cind esti istovita, nu te trandavi: mananca putina paine, si iar la lucru!” El le poruncea chiar si sub perna sa aiba putina paine. “Vin peste tine trandavirea si gandurile, maicuta, spunea batiuska Serafim, scoateti painicica si mincati, si trandavirea are sa treaca, painicica o s-o goneasca si o sa va dea somn bun dupa osteneala, maicuta!”.

“Noi, cei traitori pe pamant, mult am ratacit de la calea mantuitoare. Il maniem pe Domnul si prin netinerea sfintelor posturi – acum crestinii dezleaga la carne si in sfintele paresimi, si in orice post, miercurile si vinerile nu le tin. In vreme ce Biserica are pravila: cei ce nu tin sfintele posturi si toate miercurile si vinerile din an, mult pacatuiesc”.

“Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul ca oamenii de acum, dispretuind randuielile Sfintei Biserici si ale Sfintilor Parinti si urmand paganilor, tot calca nu numai miercurile si vinerile, ci pana si posturile si praznicile”.

La intrebarea daca se poate manca de dulce in posturi atunci cand cuiva ii face rau mancarea de post si doctorii ii prescriu sa manance de dulce, batiuska a raspuns: “Painea si apa nu fac rau nimanui. Cum traiau oamenii inainte cate o suta de ani? Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu. Ceea ce Biserica a randuit la cele sapte Soboare a toata lumea (Sinoade ecumenice), aceea sa implinesti. Vai celui ce va adauga un singur cuvant la randuielile acelea ori va scoate un singur cuvant din ele. Ce au de zis doctorii despre dreptii care vindecau de bube cu puroi prin singura atingerea lor si despre toiagul lui Moisi, prin care Dumnezeu a scos apa din piatra? “Ce folos este omului daca va dobandi lumea toata, iar sufletul si-l va pierde?” Domnul ne cheama: “veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pre voi: pentru ca jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara”. Dar noi nu vrem.

“Nu este Imparatia lui Dumnezeu mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Nu trebuie sa dorim nici un lucru desert – in rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: si fecioria este slavita, si de posturi avem nevoie pentru a-i birui pe vrasmasii trupesti si pe cei sufletesti. Si casnicia este binecuvantata de Dumnezeu: “si i-a binecuvantat pre ei Dumnezeu, zicand: cresteti si va inmultiti”. Numai vrasmasul le tulbura pe toate.

(Sfantul Serafim de Sarov – Randuieli de viata crestina)

Un post usor si binecuvantat!

luni, 11 iulie 2011

Staretul Sofronie de la Essex - Ce putere are rugaciunea si ce efecte are cainta!


”Intreaga noastra viata pamanteasca, de la nastere si pana la cea din urma suflare a noastra, va arata la sfarsit ca un singur act concentrat. Continutul si calitatea ei se vor revela intr-o fractiune de secunda. Sa ne imaginam un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apa. O singura privire ne va spune daca apa e curata sau nu. Tot asa va fi si cu noi atunci cand vom fi trecut intru alt taram. Cel mai trecator reflex al inimii sau mintii noastre isi lasa urma asupra sumei totale a vietii noastre. Sa presupunem ca numai o data in intreg cursul existentei mele am avut un impuls ticalos, de moment, spre crima. Pana nu voi alunga aceasta idee din inima mea printr-un act de cainta, ea va ramane in mine ca o pata intunecata cu neputinta de ascuns.

“Ca nimic nu este acoperit care sa nu se descopere, si nimic ascuns care sa nu fie cunoscut” (Luca 12, 2).

Adeseori ne mangaiem cu gandul ca nimeni nu a vazut ceea ce am facut sau nu cunoaste ceea ce gandim. Dar, daca privim la viata aceasta ca la o pregatire pentru vesnicie, daca nazuim sa scapam de petele intunecate dinauntrul nostru, atunci imaginea se schimba.

“Daca zicem ca noi nu avem pacat, pe noi insine ne amagim si adevarul nu este-ntru noi. Daca ne marturisim pacatele, credincios este El si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de toata nedreptatea” (Ioan 1, 8.9).

Atunci cand ne caim, osandindu-ne cu hotarare inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, ne curatim inauntrul nostru. Apa din pahar e curatita, fiind trecuta prin filtrul spiritual al caintei. Astfel, atunci cand ma marturisesc, ma osandesc pe mine insumi de fiecare rau, pentru ca nu exista pacat in intreaga lume de care sa nu ma fi facut vinovat fie si numai pentru o secunda. Cine nu poate fi sigur ca a ajuns cu totul liber de puterea gandurilor patimase? Si daca pentru o clipa am fost tinut de un gand rau, unde e garantia faptului ca aceasta clipa nu se va preface in vesnicie? De aceea, intrucat nu ne putem vedea pe noi insine, trebuie sa ne marturisim riguros pacatele, ca nu cumva sa le ducem cu noi dupa moarte.

Rezistenta frontala nu este intotdeauna cel mai izbutit mod de a incerca sa respingem gandurile rele sau pur si simplu desarte. Adeseori, cea mai buna metoda este de a ne opri mintea asupra “bunei socotinte a voii Tatalui” (cf. Efeseni 1, 5) pentru noi. Pentru a ne duce viata cum se cuvine, e de o importanta covarsitoare sa stim ca inca inainte de creatia lumii, am fost meniti sa fim desavarsiti. A deprecia si micsora gandul initial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un pacat. Fiindca nu vedem in noi insine, si inca si mai putin in semenii nostri, vreo virtute statornica, ne purtam unii fata de altii ca fiarele din jungla. Ce paradox este omul – contemplarea lui provoaca atat uimire si incantare, cat si consternare fata de cruzimea sa salbatica! Sufletul e constrans sa se roage pentru lume, dar rugaciunea sa nu-si va atinge niciodata pe deplin telul, intrucat nimeni si nimic nu poate priva omul de libertatea sa de a se preda raului, de a prefera luminii intunericul (cf.Ioan 3, 19).

Rugaciunea oferita lui Dumnezeu in adevar e nepieritoare. Acum si aici putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu pastreaza rugaciunea noastra in veci. In Ziua Judecatii, tot binele pe care l-am facut in timpul vietilor noastre va fi de partea noastra, spre slava noastra. Si invers: raul pentru care nu ne-am cait, ne va osandi si ne va azvarli in intunericul cel din afara. Cainta poate desfiinta efectele pacatului. In puterea lui Dumnezeu, viata poate fi restaurata in toata plinatatea sa – desigur nu printr-o interventie unilaterala din partea lui Dumnezeu, ci intotdeauna numai cu consimtamantul nostru. Dumnezeu nu face nimic cu omul fara impreuna-lucrarea omului.

Participarea lui Dumnezeu la viata noastra personala o numim Providenta. Aceasta Providenta nu este ca Destinul pagan: in momentele cruciale, noi ne hotaram intr-adevar pentru un curs sau altul al faptelor noastre. Atunci cand confruntam cu posibilitati diferite, alegerea noastra trebuie sa fie conditionata de scopul final pe care il avem in vedere: Imparatia Tatalui. Dar mult prea adeseori suntem influentati de alte consideratii vremelnice si intoarcem spatele adevaratei cai oferite noua de Dumnezeu, indreptandu-ne spre piste false, care nu ne vor conduce la zorii nadajduiti. In orice caz, orice am alege, suferinta e inevitabila. Dar atunci cand optam pentru calea lui Dumnezeu, jertfa noastra ne face asemenea lui Hristos.

“Parinte, de voiesti, departeaza paharul acesta de la Mine… Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca!” (Luca 22, 42).

Cand ii este dat omului sa cunoasca valoarea covarsitoare a rugaciunii, mai presus de orice alta activitate, fie pe taramul stiintei, artelor, medicinii sau actiunii sociale, ori politice, nu-i este greu omului sa-si sacrifice bunastarea materiala de dragul ragazului convorbirii cu Dumnezeu. E un mare privilegiu acela de a fi in stare sa ne lasam mintea sa zaboveasca in ceea ce este vesnic, in ceea ce este mai presus si dincolo de toate realizarile cele mai stralucite ale stiintei, filozofiei, artelor etc. La inceput, lupta pentru a dobandi acest privilegiu poate parea disproportionat de aspra, desi in multe cazuri cunoscute mie, cautarea unei libertati pentru rugaciune a devenit imperativa.

Rugaciunea cere experienta unei libertati duhovnicesti pe care majoritatea oamenilor o ignora. Primul semn de emancipare e renuntarea la a ne impune vointa asupra celorlalti. Cel de-al doilea, e o eliberare launtrica de sub puterea pe care ceilalti o au asupra noastra. Infranarea dorintei de a domina e o etapa extrem de importanta, urmata indeaproape de neplacerea de a-l constrange pe fratele nostru. Omul e facut dupa chipul lui Dumnezeu, Care e smerit si in acelasi timp liber. De aceea, e firesc si normal ca el sa fie dupa asemanarea Creatorului sau – ca el sa se retina de la exercitarea vreunui control asupra celorlalti, fiind el insusi liber si independent in virtutea prezentei Duhului Sfant inuntrul sau. Cei stapaniti de patima puterii intuneca chipul lui Dumnezeu in ei insisi. Lumina adevaratei vieti se indeparteaza, lasand un gol chinuitor, plictiseala sacaitoare. Viata e lipsita de semnificatie. Atunci cand prin prezenta Sa blanda in sufletul nostru, Duhul Sfant ne face in stare sa ne stapanim patimile, ne dam seama ca faptul de a privi de sus in jos la ceilalti e potrivnic duhului iubirii. Si daca dragoste nu am, orice altceva – chiar si darul profetiei, al intelegerii tuturor tainelor sau al facerii de minuni – nu este de niciun folos (cf. I Corinteni 13, 1-3).

Libertatea spirituala e un har sublim. Fara ea nu exista mantuire – o mantuire revelata noua ca indumnezeire a omului, ca asimilare de catre om a formei divine a existentei.

Este esential ca omul sa se hotarasca prin propria sa vointa libera pentru toata vesnicia. Singura adevarata calauza in lupta pentru a indeplini aceasta negraita si inalta chemare e porunca lui Hristos. Creatia toata suspina si geme in lanturile stricaciunii, asteptand eliberarea care-i va veni prin “descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (cf. Romani 8, 19-23). E trist sa vedem ca abia daca mai exista cineva care sa stie in ce anume consta libertatea autentica, dumnezeieste imparateasca a “fiilor lui Dumnezeu”.

In dorinta navalnica dupa vesnicie, rugaciunea intensa poate transporta atat inima, cat si mintea, pana intr-acolo, incat trecutul paleste si cade in uitare si orice gand la vreun viitor pamantesc dispare – intrega atentie interioara e concentrata asupra unui singur lucru, acela de a ne face vrednici de Dumnezeu. Pe cat de urgenta e cautarea noastra dupa infinit, pe atat de incet parem ca inaintam. Contrastul covarsitor intre propria noastra nimicnicie si maretia de nepatruns a lui Dumnezeu, pe Care Il cautam, face cu neputinta sa spunem cu certitudine daca ne miscam inainte sau alunecam inapoi. In contemplatia sfinteniei si smereniei lui Dumnezeu, intelegerea duhovniceasca a omului se dezvolta mai repede decat abilitatea sa de a-si armoniza purtarea cu cuvantul lui Dumnezeu. De aici, impresia ca distanta ce-l separa de Dumnezeu sporeste continuu. Analogia e poate indepartata, dar acest fenomen e cunoscut oricarui artist sau om de stiinta autentic. Inspiratia intrece de departe capacitatea realizarilor. E normal pentru artist sa-si simta alunecarea obiectiva fata de viziunea sa initiala. Si daca asa stau lucrurile in taramul artei, cu atat mai mult acolo unde este vorba de cunosterea lui Dumnezeirii celei necuprinse. Orice artist cunoaste chinul materializarii viziunii sale artistice. Adeseori insa, sufletul omului de rugaciune e chinuit si mai infricosator. Descurajarea care il invadeaza atunci cand se vede prada patimilor josnice il atrage tot mai adanc in inima fiintei sale. Aceasta concentrare launtrica poate lua forma unei crispari in care mintea, inima si trupul se contracta impreuna, ca un pumn strans inclestat. Rugaciunea devine un strigat fara cuvinte, si regretul pentru distanta ce ne separa de Dumnezeu se transforma intr-o acuta mahnire. Faptul de a ne privi cazuti in putul intunecat al pacatului, taiati de la Sfantul sfintilor, e cu adevarat chinuitor. (…)”.

( Arhimandritul Sofronie, “Rugaciunea, experienta vietii vesnice”, Editura Deisis, Sibiu, 1998)

joi, 30 iunie 2011

Staretul Dionisie Ignatie



Sa avem nadejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. Dupa cum spun Sfintii Parinti, Sfintii Prooroci, noi am intrat in veacul al VIII-lea, si ei asa scriu ca, intrand in al VIII-lea veac, multe necazuri o sa vina peste omenire, mari schimbari o sa fie in lume.

Dupa scrierile Sfintilor Parinti, omenirea as­teapta doua pericole infricosate: un razboi infricosat de mare si imparatia lui Antihrist. Acuma numai Dumne­zeu stie care va apuca inainte, razboiul acela care se as­teapta sau imparatia lui Antihrist. Noua nu ne-a ramas altceva decat sa ne pregatim. Sa ne pregatim prin poca­inta, spre marturisire curata, ca nimenea nu se poate mantui decat numai prin pocainta, adica prin marturisirea pacatelor inaintea parintelui duhovnic.
O sa fie un razboi infricosat, poate nu acum, dar in cativa ani. Asa va fi ca nu vor mai cunoaste ca au fost oameni cei omorati. Suntem in vremurile de pe urma. Sunt semne vadite.
Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul, atat duhovniceste cat si fireste; adica nu se mai pune problema de a fi un bun crestin, asta e departe, dar nu mai poti fi om firesc. Vor sa schimonoseasca firea omului. Conducatorii europeni se vede bine treaba ca au luat locul lui Satan insusi, ca de acum ei, cu ideile lor, introduc rautatea in omenire. Dar pentru ce? Ca sa distruga cu desavarsire tot ce-i duhovnicesc in om, dar nu numai atat, ci si tot ce-i omenesc.
Ăstia vor sa faca lumea ca pe niste dobitoace, sa nu stie ca este Viata Vesnica. Chiar daca zic ca este Dumnezeu, ei spun ca totul este aici, viata asta sa fie bine.
Uniunea Europeana este Casa Faradelegilor, este distrugerea omului, nu numai a crestinului sau a monahului. Lasam asta la o parte [monahismul sau crestinismul], dar vedem ca legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindca dau drepturi lui Satan. Ei legifereaza ca pacatul impotriva firii este ceva bun.
Vezi, astia de la Comunitatea Europeana o tin (considera) pe Romania ca cea mai inapoiata. De ce? Pentru ca crede in Biserica, fiindca are multi preoti si monahi. Adica crede in Viata Vesnica si nu crede in ideile lor. Vor sa bage ideile lor si Biserica le sta in cale.
O sa fie schimbari mari. Ce, crezi ca Comuni­tatea Europeana este dupa Dumnezeu? O sa-i schimbe pe toti, o sa le schimbe mintea. Aceasta schimbare este spre daramare iar nu spre zidire.
Pentru pacatele noastre, ale omenirii, pentru faradelegile care se petrec, bag seama ca s-a luat harul Sfantului Duh si de la alimente, fructe si legume. Le bagi in gura, dar nu vor sa se pogoare in stomac, ca nu au gust. Si gustul alimentelor este un dar de la Dumne­zeu, dar acum toate sunt serbede.
Sa te scoli de la masa cu o mica pofta de mancare, asa povatuiesc Sfintii Parinti, si asta este folositor si trupeste si sufleteste.
Multi nici nu stiu, nici nu socotesc ca Cunu­nia este o Taina a lui Dumnezeu si ca nu se poate des­face asa cum vrea fiecare. Doar in caz de preacurvie a unuia din soti Biserica blagosloveste despartirea; dar si atunci, daca exista iertare intre soti, si Dumnezeu iarta. Adica Dumnezeu se bucura mult mai mult de pastrarea cununiei decat de despartire, chiar pentru motive bine­cuvantate, sa zicem, de Biserica. Trebuie multa rabdare si smerita cugetare si sfatuire intre soti ca sa poata trece uniti peste ispitele vietii in doi. Ca nu e usor. Este o cru­ce. Asta e o Cruce, si cum poate fi crucea?! Nu usoara.
Preotul este apostolul Bisericii, apostolul nea­mului, apostolul natiunii. Astazi unii spun: „Ce? Haina ma mantuieste?!” Sigur ca haina te mantuieste, fiindca este blagoslovita. Haina preoteasca te fereste de multe.
Nu este nevoie sa iscodim si sa ispitim lucruri­le peste fire, ca atunci diavolul ne aduce la necredinta.

duminică, 26 iunie 2011

Postul Sf.Apostoli Petru si Pavel


CAPITOLUL 1 DIN EPISTOLA CATRE GALATENI A SFANTULUI APOSTOL PAVEL
1. Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal, Care L-a inviat pe El din morti.
2. Si toti fratii care sunt impreuna cu mine – Bisericilor Galatiei:
3. Har voua si pace de la Dumnezeu-Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos,
4. Cel ce S-a dat pe Sine pentru pacatele noastre, ca sa ne scoata pe noi din acest veac rau de acum, dupa voia lui Dumnezeu si a Tatalui nostru,
5. Caruia fie slava in vecii vecilor. Amin!
6. Ma mir ca asa degraba treceti de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la alta Evanghelie,
7. Care nu este alta, decat ca sunt unii care va tulbura si voiesc sa schimbe Evanghelia lui Hristos.
8. Dar chiar daca noi sau un inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decat aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema!
9. Precum v-am spus mai inainte, si acum va spun iarasi: Daca va propovaduieste cineva altceva decat ati primit – sa fie anatema!
10. Caci acum caut bunavointa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut sa plac oamenilor? Daca as placea insa oamenilor, n-as fi rob al lui Hristos.
11. Dar va fac cunoscut, fratilor, ca Evanghelia cea binevestita de mine nu este dupa om;
12. Pentru ca nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am invatat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.
13. Caci ati auzit despre purtarea mea de altadata intru iudaism, ca prigoneam peste masura Biserica lui Dumnezeu si o pustiiam.
14. Si spoream in iudaism mai mult decat multi dintre cei care erau de varsta mea in neamul meu, fiind mult ravnitor al datinilor mele parintesti.
15. Dar cand a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pantecele mamei mele si m-a chemat prin harul Sau,
16. Sa descopere pe Fiul Sau intru mine, pentru ca sa-L binevestesc la neamuri, indata nu am primit sfat de la trup si de la sange,
17. Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus in Arabia si m-am intors iarasi la Damasc.
18. Apoi, dupa trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca sa-l cunosc pe Chefa si am ramas la el cincisprezece zile.
19. Iar pe altul din apostoli n-am vazut decat numai pe Iacov, fratele Domnului.
20. Dar cele ce va scriu, iata (spun) inaintea lui Dumnezeu, ca nu va mint. Dupa aceea am venit in tinuturile Siriei si ale Ciliciei.
21. Si dupa fata eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea.
22. Ci numai auzisera ca cel ce ne prigonea pe noi, odinioara, acum binevesteste credinta pe care altadata o nimicea;
23. Si slaveau pe Dumnezeu in mine.

CAPITOLUL 2 DIN A DOUA EPISTOLA SOBORNICEASCA
A SFANTULUI APOSTOL PETRU
1. Dar au fost in popor si prooroci mincinosi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pieire;
2. Si multi se vor lua dupa invataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita;
3. Si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. Dar osanda lor, de mult pregatita, nu zaboveste si pierzarea lor nu dormiteaza.
4. Caci daca Dumnezeu n-a crutat pe ingerii care au pacatuit, ci, legandu-i cu legaturile intunericului in iad, i-a dat sa fie paziti spre judecata,
5. Si n-a crutat lumea veche, ci a pastrat numai pe Noe, ca al optulea propovaduitor al dreptatii, cand a adus potopul peste cei fara de credinta,
6. Si cetatile Sodomei si Gomorei, osandindu-le la nimicire, le-a prefacut in cenusa, dandu-le ca o pilda nelegiuitilor din viitor;
7. Iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea in desfranare a celor nelegiuiti, l-a izbavit,
8. Pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite.
9. Domnul poate sa scape din ispite pe cei credinciosi, iar pe cei nedrepti sa-i pastreze, ca sa fie pedepsiti in ziua judecatii,
10. Si mai vartos pe cei ce umbla dupa imboldirile carnii, in pofte spurcate si dispretuiesc domnia cereasca. Indrazneti, ingamfati, ei nu se cutremura sa huleasca maririle (din cer),
11. Pe cand ingerii, desi sunt mai mari in tarie si in putere, nu aduc in fata Domnului judecata defaimatoare impotriva lor.
12. Acestia insa, ca niste dobitoace fara minte, din fire facute sa fie prinse si nimicite, hulind cele ce nu cunosc vor pieri in stricaciunea lor;
13. Ei insisi fiind nedrepti isi vor lua plata nedreptatii, socotind o placere desfatarea de fiecare zi; ei sunt pete si ocara, facandu-si placere, in ratacirile lor, sa ospateze cu voi la mesele voastre;
14. Avand ochii plini de pofta desfranarii si fiind nesatiosi de pacat, ei amagesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsa la lacomie si sunt fiii blestemului.
15. Parasind calea cea dreapta, au ratacit si au apucat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata nedreptatii,
16. Dar a primit mustrare pentru calcarea lui de lege; caci dobitocul fara grai, pe care era calare, graind cu glas omenesc, a oprit nebunia proorocului.
17. Acestia sunt izvoare fara de apa si nori purtati fara de furtuna, carora li se pastreaza, in veac, intunericul cel de nepatruns,
18. Caci rostind vorbe trufase si desarte, ei momesc intru poftele trupului, cu desfranari, pe cei care de abia au scapat de cei ce vietuiesc in ratacire.
19. Ei le fagaduiesc libertate, fiind ei insisi robii stricaciunii, fiindca ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste.
20. Caci daca, dupa ce au scapat de intinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iarasi se incurca in acestea, ei sunt invinsi; li s-au facut cele de pe urma mai rele decat cele dintai.
21. Caci mai bine era pentru ei sa nu fi cunoscut calea dreptatii, decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta, data lor.
22. Cu ei s-a intamplat adevarul din zicala: Cainele se intoarce la varsatura lui si porcul scaldat la noroiul mocirlei lui.

joi, 9 iunie 2011

Bucurie!!! Slava Lui Dumnezeu ca s-au strans banii necesari operatiei Olgutei

Natalia, matusa Olgutai, a transmis urmatorul mesaj:

Slavit sa fie Domnul!

Dragii mei frati si surioare, va aduc la cunostinta ca Olguta este internata in spital si miine va fi operata.
Cu ajutorul Domnului s-au strins banii necesari pentru operatie. Dar daca cineva vrea sa o mai ajute pe parcurs, o poate face oricind!
Multumesc tuturor pentru ajutor! Multumesc crestinilor din toata lumea care s-au rugat pentru Olga, multumesc tinerilor ortodocsi din Miscarea Noul Martir Valeriu Gafencu, baietilor din Noua Dreapta, prietenilor, cunoscutilor si necunoscutilor care au ajutat la colectarea banilor pentru operatie. Domnul sa va rasplateasca inzecit pentru tot binele facut!

Sa ne rugam pentru Olga, acum are nevoie de rugaciunile noastre!

(preluat de pe apologeticum)

luni, 6 iunie 2011

APEL UMANITAR: O fetita nou-nascuta are nevoie urgent de operatie la inima pana pe 10 iunie


Un copilas nou-nascut cu numele Olga (Gabriela Țurcanu in documente) are nevoie de ajutorul nostru.
Ea are doar 3 luni si sufera de o malformatie cardiaca congenitala complexa: MCC. Originea anormala a ramurei arterei pulmonare drepte din aorta. Hipertensiune pulmonara avansata. IC NYHA IV.

Tratamentul ei e posibil DOAR peste hotarele tarii. Avem putin timp! Pina la 10 iunie trebuie sa fie operata! Sunt nevoie de multi bani (medicii din Kiev au precizat suma de 12.000 euro)

Ajutati cum puteti. Ne puteti contacta la numerele de telefon: +373-68059984 Natalia, +373-69592471 Ana – mama Olgai. Pentru cei din Romania care doneaza bani lichizi (cash) sunati persoana noastra de contact Sergiu, la 0742321828.


Contul in lei (MDL)
BANCA DE ECONOMII S.A.
Filiala nr. 7 Calarasi
c/f 1003600002549
bic BECOMD2X607
contul: 28093074983
nr. cont 644185
destinatia platii: pentru Turcan Ana

Contul in dolari SUA ($)
BANCA DE ECONOMII S.A.
Filiala nr. 7 Calarasi
c/f 1003600002549
bic BECOMD2X607
contul: 28092078401
nr. contului 589
destinatia platii: pentru Turcan Ana

Contul in euro (€)
BANCA DE ECONOMII S.A.
Filiala nr. 7 Calarasi
c/f 1003600002549
bic BECOMD2X607
contul: 28098079781
nr. contului 584
destinatia platii: pentru Turcan Ana

(Documentele care atesta boala fetitei le gasiti pe apologeticum.wordpress.com)

joi, 2 iunie 2011

Dumnezeu sa ii odihneasca intru Sfintii Sai!


In Biserica Ortodoxa Romana, sarbatoarea Inaltarii Domnului (2 iunie 2011) este si ziua dedicata pomenirii eroilor neamului.

In aceasta zi, in toate catedralele, bisericile si manastirile ortodoxe din tara si strainatate sunt pomeniti eroii, ostasii si luptatorii romani din toate timpurile si din toate locurile, care s-au jertfit pe campurile de lupta, in lagare si in inchisori pentru apararea patriei si a credintei stramosesti, pentru intregirea neamului, libertatea si demnitatea poporului roman. Slujbe de pomenire vor fi oficiate dupa Sfanta Liturghie si la cimitirele, troitele si monumentele dedicate cinstirii eroilor neamului.

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. Totodata, Legea 379/2003 privind regimul mormintelor si operelor comemorative de razboi a proclamat cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Pasti, sarbatoarea Inaltarii Mantuitorului Iisus Hristos - Ziua Eroilor, ca sarbatoare nationala a poporului roman.

Hristos s-a inaltat!




"Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin."

miercuri, 1 iunie 2011

Tot pentru copilasul din voi si o secventa dintr-un film minunat, care mie personal imi e foarte drag



E atat de imposibil sa nu zambesti si sa te bucuri cand vezi acei copii. Atata bucurie din lucruri marunte. De atatea ori in viata, copiii ne dau exemple. Sunt minunati!!!

La multi ani, copile drag!



"N-am avut cu totii marele noroc de a fi doamne; n-am fost cu totii generali, poeti sau oameni de stat; dar cand e vorba de copii mici, atunci suntem cu totii egali."(Mark Twain)

...Odata cu trecerea timpului am crescut si nu mai putem discuta despre acel sufletel curat, sensibil si frumos, pana la urma, acel "copilas" din noi. Dupa cum afirma si M.Twain: "atunci cand suntem copii mici, atunci suntem cu totii egali", eu cred ca ar fi bine sa pastram asta in continuare, nu numai atat cat am fost mici. Sa lasam la o parte tot ceea ce inabusa dragostea dintre noi, dintre oameni. Si...eu cred ca se poate :) Nu la intamplare, Dumnezeu a sadit in noi si VOINTA.

Cu drag, Eliza

miercuri, 25 mai 2011

Ce credem că ştie mama?

La 4 ani - Mama ştie tot.
La 8 ani - Mama ştie multe.
La 12 ani - Mama nu ştie tot.
La 14 ani - Mama mea nu ştie nimic.
La 35 de ani - Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu Mama.
La 45 de ani - Precis ca Mama poate să mă îndrume...
La 55 de ani - Ce-ar fi făcut Mama în acest caz ?
La 65 de ani - De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu Mama...

duminică, 15 mai 2011

Sfantul Ierarh Luca al Crimeei


“Iubitul meu copil, Serghei,

De ce te intristezi? De ce lacrimezi? De ce inima ta sangereaza asa cum n-am mai simtit-o niciodata?

Tu dai prin aceasta drepturi vrajmasului sa loveasca in tine mai cu putere…

Imi scrii cu lacrimi din inima ca situatia s-a ingreunat in satul unde locuiesti si ca lunar va cheama la sediul raional al NKVD pentru a da raport despre activitatea “cu continut mistic” a voastra (fratele Serghei si fratele Toma, nota trad.). Au mirosit ei ceva. Ba mai mult, imi scrii ca un ofiter de acolo te-a ademenit sa scrii un raport secret in care sa mentionezi toate cele pe care le intreprinde fratele Toma, cu cine se intalneste, unde se duce, daca lipseste din sat, s.a.m.d. Tu imi spui ca mai bine te-ar impusca decat sa faci asa ceva.

Bine ai facut ca ai refuzat. Nu, nu te speria, nu au cum sa te oblige la asa ceva, daca au vazut ca tu refuzi cu hotarare au sa mai incerce sa te ademeneasca o data, cu bani poate, apoi te vor lasa. Ii stiu eu…

Iubitul meu copil, imi scrii ca inima ta inseteaza si sangereaza dupa manastire, insa nu ai nici o incredintare unde anume sa te duci. Ci eu iti spun: acesta nu este decat inceputul sfarsitului. Va fi o vreme buna pentru Biserica, toate acestea vor trece, dar setea dupa povatuitori si dupa impreuna vietuitori care nu urmaresc cele ale lor, ci cele ale Domnului, va fi mai mare.

Cand Biserica nu va mai fi prigonita se vor pregati toate pentru imparatia Antihristului. Tu, Serghei, vei prinde acele vremuri. Atunci oamenii se vor afunda in pacate din ce in ce mai mari, care acum nici nu s-au pomenit, facute cu zambetul pe buze, ca expresie a unei libertati pe care noi acum, ne plangem ca n-o avem… Nu ma intelege gresit. Port in trupul meu ranele vajnicilor aparatori ai comunismului; ce am vazut, ce am auzit, cata suferinta am intalnit pe unde am trecut in aceasta viata, numai Dumnezeu stie. A mea este cu mult mai mica, cu mult mai mica…

Ci nu te intrista mai mult decat trebuie in inima ta. Poate Domnul iti va implini visul sau poate, vei trai toata viata in acea cascioara de acum.

Fa-ti inima ta manastire. Bate acolo toaca, suna de priveghere, tamaiaza si sopteste neincetat rugaciuni. Domnul ti l-a daruit pe fratele Toma. Intareste-l, vorbiti despre idealurile voastre, despre citirile voastre din cartile sfinte.

Inima mea, Serghei, baga bine in urechi cele ce ti le spun! Cu cat vei comunica mai bine in cele duhovnicesti cu cei care primesc, desigur, acestea, cu atat te vei izbavi de intristare.

Si nu uita, aminteste-ti aceasta, ca de fapt, fiece scrisoare a mea catre tine este o declaratie de dragoste. Eu sunt cu tine. Si Domnul cu noi.

Hristos in mijlocul nostru.

+Luca Voino Iasenetki,

aprilie 29, 1949″.

(preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro)

marți, 3 mai 2011

City Mall, Beirut, Liban – Sfintele Paşti, 2011

Hristos a Înviat! Am primit de la un cunoscut din America un link de pe You Tube cu câţiva creştini arabi care cântă “Hristos a Înviat” într-un mall din Beirut. Cred că este o dovadă de mare curaj să cânţi aşa ceva într-un mediu musulman, e o formă de mărturisire a lui Hristos. Cred că bucuria celor care cântă se aseamănă cu cea a arabilor care strigă şi aplaudă aşteptând venirea sfintei lumini. Bucurie pe care unii nu o pot înţelege, dar care îi este bineplăcută lui Dumnezeu…

(preluat de pe http://www.danionvasile.ro)

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Hristos a inviat!



De este cineva credincios și iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest Praznic frumos și luminat.
De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta.
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.
De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit.
De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se.
De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai si cei de-al doilea luati plata.
Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va.
Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua.
Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi.
Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand.
Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia bunatatii.
Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste.
Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a rasarit.
Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.
Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat.
S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat.
A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pamant si s-a intalnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ti este moarte, boldul?
Unde-ti este iadule, biruinta?
Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii.
Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.
Inviat-a Hristos si viata stapaneste.
Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.
Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor.

Cuvant al Sfantului Ioan Hrisostom

joi, 14 aprilie 2011

Noul Mucenic Ioan din Santa Cruz, care a suferit martiriul in America din partea satanistilor in anul 1985


Noul Mucenic, părintele Ioan Karastamatis, s-a născut în anul 1937 în satul grecesc Apikia din insula Andro.

La vârsta de 20 de ani pleacă în America, iar mai târziu îşi întemeiază o familie. Este hirotonit preot şi timp de 10 ani lucrează cu râvnă apostolică în Alaska, unde slujeşte în mai multe sfinte locaşuri. Vine în Santa Cruz, la biserica Sfântului Prooroc Ilie, pe care o restaurează şi o sfinţeşte, devenind centrul de cateheză ortodoxă pentru toţi cei din această regiune, în care oamenii erau îndepărtaţi de Dumnezeu şi de Biserică.

Părintele Ioan era simplu în comportamentul său. Îşi iubea enoriaşii, iar uşa casei lui era mereu deschisă. Chiar şi noaptea, dacă îl căuta cineva era primit înăuntru. Propovăduia cu multă înflăcărare, Îl iubea pe Dumnezeu şi dorea ca toţi să-L iubească. Mergea prin parcuri şi vorbea cu oamenii care nu ştiau nimic despre Dumnezeu ori umblau pe căi rătăcite ori erau evrei.

În satul natal al părintelui Ioan din insula Andro, are loc o minune cu crinii albi şi bine mirositori, care sunt florile Maicii Domnului. Când crinii înfloresc, îi dezrădăcinează şi îi aşează în biserica Preasfintei, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mai târziu, după cum e şi firesc, frunzele şi florile se ofilesc şi cad, rămânând doar tulpina uscată. Sunt lăsaţi aşa în faţa icoanei, iar în postul Maicii Domnului, crinii încep să înmugurească şi să înflorească. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului crinii sunt deja înfloriţi. Acest lucru se repetă în fiecare an. Părintele Ioan, când a revenit pentru puţin timp în Andro, i-a cerut stareţului Dorotei câţiva crini uscaţi pe care i-a aşezat în biserica sa din Santa Cruz, la o icoană a Preasfintei, iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului, în chip minunat au înmugurit şi înflorit. Lumea a început să se întarească şi mai mult în credinţă şi să aibă mai multă evlavie la Preasfânta.

Părintele Ioan avea un suflet sensibil şi frumos. Se emoţiona profund când citea din minunile Maicii Domnului şi din Vieţile Sfinţilor. A scris şi poezii religioase pline de sensibilitate şi evlavie. De mic copil mergea la mănăstirea Sfântului Ierarh Nicolae din Andro, pe care îl iubea nespus de mult. O icoană a Maicii Domnului din această mănăstire începuse a izvorî mir, fapt ce l-a determinat pe părintele Ioan să vorbească cu râvnă dumnezeiască despre minunile Maicii Domnului, iar mulţi oameni de diferite confesiuni au devenit ortodocşi.

Acest lucru a deranjat pe unele persoane, care au început să-l ameninţe la telefon şi prin scrisori, ca să înceteze a mai predica. Însă părintele Ioan devenise şi mai inflăcărat, zicând: „Cât ochii mei au apă Îl voi propăvădui pe Hristos şi Ortodoxia”. Îi sfătuia pe credincioşi să se ferească de capcanele antihristului şi de însemnele acestuia. Atunci, ameninţările telefonice la adresa vieţii lui deveniseră tot mai intense, dar părintele Ioan nu ţinea cont de nimic.

Pe 17 mai 1985, seara, l-a telefonat pe stareţul Dorotei şi i-a cerut informaţii despre minunile Preasfintei – Izvorâtoarea de mir, deoarece dorea să facă o predică pentru Duminică. În ziua următoare, părintele Ioan era singur acasă, împreună cu fiul său Fotie. Preoteasa era plecată împreuna cu fetiţa lor Maria. Băiatul ieşi pentru puţin afară cu prietenii săi, iar părintele Ioan se duse în biserică, ca să-şi termine predica. Copilul s-a întors acasă mai târziu şi a văzut că tatăl său lipseşte. Îngrijorat, băiatul s-a dus să-l caute la biserică. Acolo, a fost pus în faţa unei privelişti cumplite: tatăl său era măcelărit şi de nerecunoscut. Fusese lovit în cap cu ciocanul, iar trupul îi fusese măcelarit cu cuţitul. După cum a constatat poliţia, pentru că se zvârcolea, i-au luat crucea de la gât şi l-au spânzurat cu lanţul acesteia. Sângele i s-a scurs din răni pe podeaua Sfântului Altar. Ucigaşii au folosit sângele pentru a-şi scrie lozincile şi cifra 666 pe pereţii bisericii. Fericitul părinte a suferit martiriul în locul unde fusese fotografiat cu crucea în mână, parcă profeţind ceea ce avea să urmeze.

Înainte de moartea martirică a părintelui Ioan, au avut loc trei întâmplari minunate:

1. Crinii înfloriţi ai Preasfintei, cu o săptămâna înainte de martiriu, s-au ofilit toţi deodată şi de atunci nu au mai înflorit niciodată.
2. Icoana Maicii Domnului a lăcrimat, şi încă se pot vedea urme pe icoană.
3. În cele trei Duminici dinaintea martiriului, pe durata Sfintei Liturghi, faţa părintelui Ioan i se lumina şi apoi i se întuneca. Acest lucru l-a observat băiatul său, dar tatăl lui i-a poruncit să nu dezvăluie la nimeni.

Poliţia a demarat cercetări pentru identificarea criminalilor şi au găsit trei persone: un bărbat, o femeie şi fiul bărbatului. Erau satanişti. În timpul arestării, femeia şi bărbatul au murit, deoarece, după ce l-au ucis pe părintele Ioan, au băut venin de cobră, iar tânarul şi-a pierdut minţile, ne mai putându-se scoate nimic de la el.

Când stareţul Dorotei a aflat despre moartea martirică a părintelui Ioan, i-a cerut în scris preotesei, să-i trimită veşmintele preoteşti ale acestuia, cu care liturghisise în mănăstire la sărbătoarea Sfântului Dorotei, în 1981. Dar răspuns a primit după o lungă perioadă de timp.
Pe data de 4 Iulie 1986, seara, la mănăstirea Sf. Nicolae din Andro, s-a făcut slujbă de priveghere în cinstea Sf. Atanasie Atonitul, unde au venit mulţi oameni şi din Atena. Imediat după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, clopotele au început să bată singure într-un ritm de sărbătoare. Au încetat pentru puţin timp, şi iarăşi au bătut în acelaşi ritm armonios. Toţi cei din biserică, cuprinşi de frică şi de uimire au făcut paraclisul Sf. Nicolae, aşteptând să se întâmple vreo minune. În acea zi, Maria, fiica părintelui Ioan, a sosit în Andro cu veşmintele pe care i le ceruse stareţul Dorotei. Le-a dus la mănăstire unde au fost primite cu bucurie de către toţi credincioşii. Clopotele au bătut în mănastire exact în momentul în care vasul cu veşminte sosise în port.

Arătările fericitului Ioan după moartea sa sunt foarte multe.
În ajunul sărbătorii Sf. Nicolae din 1986, stareţul Dorotei pregătea împreună cu câteva femei cele necesare pentru hram. La un moment dat, l-au văzut pe fericitul părinte Ioan, păşind prin grădina mănăstirii şi apropiindu-se de ei. S-au speriat şi au început să strige „papa Iani”. Atunci a dispărut din faţa lor. Imediat după aceasta, a venit poştaşul cu un colet din Elveţia, ce conţinea o icoană sculptată cu părintele Ioan, de la nişte credincioşi ruşi care îl cinsteau ca sfânt. Părintele Ioan a cerut ca icoana sa să fie răspândită tuturor creştinilor, ca să afle despre martiriul său şi despre activitatea sa misionară.

În Februarie 1987, stareţul Dorotei a mers în Elveţia pentru a face o operaţie. În timp ce vorbea cu credincioşii de acolo despre fericitul Ioan şi martiriul său, acesta li s-a arătat, i-a binecuvântat şi apoi s-a făcut nevăzut. Când a slujit în Andro împreună cu stareţul Dorotei, fericitul Ioan a dăruit epitrahilul său mănăstirii. Stareţul Dorotei, când s-a dus în Elveţia, a luat şi epitrahilul acesta cu el. Un fragment din acest epitrahil a răspândit mireasmă tuturor celor de faţă.

În America şi în Biserica Rusă din diaspora, fericitul Ioan se bucură de o mare cinstire din partea credincioşilor. Aici este publicată o cărticică cu slujba fericitului. Informaţiile legate de martiriul fericitului Ioan au fost furnizate stareţului Dorotei de către Maria, fiica fericitului Ioan.
Pomenirea fericitului părinte Ioan se face pe 19 Mai, în ajunul sărbătorii scoaterii şi mutării Moaştelor Sf. Ierarh Nicolae, pentru că de mic avea multa evlavie la acest sfânt.
Binecuvântarea fericitului Ioan să o avem cu toţi. Amin.

Traducere din limba elină: Sfânta Mănăstire Pantocrator

marți, 12 aprilie 2011

Slava Lui Dumnezeu pentru toate!

Am sa va relatez o minune...eu una asa o consider, acum fiecare este liber sa o perceapa cum vrea :)
Marti, 05.04.2011 - eram cu masina personala si ma indreptam spre facultate. Asteptam la semafor, cand simt o zguduitura...cineva nu a apreciat corespunzator distanta intre masini si m-a atins la bara din spate. M-am retras pe o straduta impreuna cu acea persoana, pentru a nu ingreuna circulatia si am rezolvat pe cale amiabila. Respectivul domn avea asigurarea la o firma nu prea buna si de accea aveam inima "cat un purice" deoarece am mai avut o dauna de Craciun, tot de la un domn care avea asigurare la respctiva firma si nu mi-au rezolvat problema. Trebuia sa ajung in instanta, ei au foarte multe procese active si nu aveam nevoie oricum de asa ceva. Am preferat sa o las asa. Nu mai conteaza asta acum, Dumnezeu stie cat da fiecaruia si cat poate duce. Sa ne rugam insa, sa ne tina si puternici in incercari si sa nu cartim.
De aceasta data insa, iata ca s-a rezolvat si chiar astazi mi-am dus masina la reparat :)O voi lua in cateva zile.
Intre timp, ca sa intelegeti, marti am fost cu domnul la asigurare am facut constatarea pe calea amiabila urmand sa astept raspunsul. Vineri seara am mers la Denia Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu. Ajung acolo, merg la cor si peste 10 min vibreaza telef cu mesaj de la acea firma de asigurari ca, pentru solutionarea dosarului de dauna sa ma prezint la sediu. Binenteles ca am plecat rapid la firma cu toate ca era deja 16.30 iar acolo inchidea la oa 16.00, am zis sa merg sa nu ma trezesc apoi cu probleme din partea lor… ( de ce nu am mers in ziua cand am primit respectivul mesaj, etc). Am ajuns acolo si era deschis inca, insa, baiatul care s-a ocupat de dauna mea, mi-a spus sa revin luni pt a semna finalizarea dosarului.. ca ajunsesem deja peste program. Nu am gasit in asta nici o problema. M-am bucurat ca s-a rezolvat si atat.
Acum, de fapt de unde am pornit, despre minunea care s-a intamplat se refera la faptul ca: nu mai erau de gasit actele masinii, cu care stiam ca m-am prezentat atunci pt dosar, apoi vineri dimineata cand mi-am facut polita ca expira in acea zi le aveam. Intr-un cuvant, din ambele locuri mi-am luat actele atunci cand am plecat. Ieri insa, deschid mapa unde le tin si observ cu stupoare ca nu mai am decat o parte din acte si permisul. Lipseau: cartea mea de identitate, certificatul de inmatriculare, cartea de identitate a vehicului si rovigneta platita pe un an ( deci,ceea ce era mai important). Urmarea, ca eram terminata cred ca se intelege, sau isi poate inchipui oricine.
Ia acum actele, de unde nu sunt. Nu stiam momentul CAND au disparut, UNDE si CUM. Niste intrebari carora nu le gaseam raspuns...am stat si am incercat sa "retraiesc", revizualizez mintal ceea ce am facut eu in weekend si anume de vineri seara si pana luni cand am observat ca imi lipsesc. M-am gandit si ca mi le-a luat cineva, pentru ca imi lipseau cele mai importante acte sa spun asa (mai ales ca impreuna cu ele intr-un plastic protector aveam si permisul - Cum de permisul il aveam si celelalte lipseau?...asta nu puteam intelege)Nu stiam, nici daca imi erau furate, nici daca le-am pierdut.
Eram terminata, nu va inchipuiti ca am putut face cine stie ce rugaciune, sau foarte multa...cu toate, ca asta era indicat. In timp ce ma rugam, sau imi faceam pravila sa zic asa, mai spuneam o rugaciune, si iar imi aminteam de problema....I-am cerut ajutorul si Sf.Nectarie caruia ii spuneam ca : daca imi va trimite pe cineva cu actele (speram binenteles) am sa scriu aici, pe blogul sufletului meu aceasta minune. Si, minunea s-a produs :) Astazi, eram plecata de acasa cu putina treaba prin oras, avand in minte insa, si sa trec pe la un ziar local sa declar pierdute actele respectivele.
( Binenteles ca ieri am fost si la politie pentru a le declara, pentru ca intelesesem din diferite parti ca se pot face multe cu acele acte mai ales avand si buletinul insa, m-au calmat acolo, mi-au spus ca am facut totusi bine ca am mers sa declar, in caz de ceva sa se stie)….
.. si ma suna mama ca a venit o fata la usa, cu actele mele.
Va inchipuiti...ce bucurie!!!
Nici acum nu imi gasesc cuvintele pentru a va face pe voi, prietenii mei care imi urmariti si cititi blogul, sa intelegeti bucuria din sufletul meu. Actele mele au fost gasite. Era foarte putin probabil, ca ceva, ce nici nu stiai daca ai pierdut sau ti-a fost furat, sa ti le inapoieze cineva.
Concluzia mea din aceasta relatare, este ca trebuie sa ne pastram mereu increderea in Dumnezeu, in Maica Domnului si in sfintii pe care ii iubim. Eu am si un sfant la care am evlavie dupa cum spuneam, Sf.Nectarie, care mereu m-a salvat din multe probleme, facand cu mine minuni mai mari sau mai mici.
..Pentru mine, raman minuni!
P.S: Am decis sa relatez aceasta minune, deoarece asta ne indeamna si Sf.Nectarie( la care eu am evlavie si m-a ajutat de fiecare data) in acatistul Sau: Icosul al 12-lea “Pentru a nu fi mustrati ca femeia aceea, chiar de nu avem priceperea de a marturisi minunile tale, nu vom tacea a le grai altora despre ajutorul pre carele il dai celora care se roaga tie”.

duminică, 10 aprilie 2011

Ierom. Ioan Buliga - Desertaciunile lumii acesteia



“Una din principalele probleme ale omenirii este pacatul desfranarii. Spuneau Sfintii Parinti, ca atunci cand copiii vor avea patimile celor mari, sfarsitul este aproape. Astazi se observa cum copiii mimeaza, sau sunt cuprinsi de pornirile patimase ale celor mari. Care este cauza? In primul rand societatea alterata in care ei traiesc, apoi un rol deosebit il are „educatorul” din viata noastra: micul ecran, care sugereaza o viata depravata. Fructul oprit este tentant, iar sarpele ne indeamna prin ganduri, prieteni sau TV, sa gustam din el. „Frumusetea”, „placerea” si dorinta de „a fi mare” inainte de vreme, ne indeamna si ele sa nu intarziem. Urmarea o stim cu totii: odata faptul consumat, ni se deschid ochii si ne este rusine ca suntem goi; incercam sa ne indreptatim si ne trezim intr-un iad al parerii de rau. Aceasta este povestea unei caderi, care a fost sau poate fi a fiecaruia dintre noi. Cand copilul creste, odata cu dezvoltarea fizica, patima desfranarii incepe sa se manifeste tot mai mult. Pentru a evita complicatiile, dar si din timiditate, majoritatea fac pacatul de unul singur, adica se masturbeaza. Este un pacat, care facut in exces, duce la boli grave ce pot afecta persoana respectiva toata viata.

Studiile indelungate sunt o alta cauza a mentinerii pacatului desfranarii la cote inalte. Ideal ar fi ca studiile sa se termine la 14-16 ani, pentru ca apoi sa se porneasca in viata. Nu ar fi imposibil, numai ca cei care impart si dau legi vor da socoteala pentru ca au pus interesele lumesti mai presus de lucrarea lui Dumnezeu. Toata viata trebuie sa invatam, insa lucrul acesta se poate combina cu munca si cu viata de familie, iar daca unii vor sa se dedice studiului, nu trebuie sa generalizam.

Casatoria este un remediu pentru desfranare. Cel care traieste impreuna cu femeia, dupa un timp in care vede toate neputintele femeiesti, nu mai este asa de atras de femeie. La randul ei, femeia, care in mod normal asteapta un copil, trece de la starea de a atrage pe cineva la cea de a fi mama. Astfel si unul si altul ajung intr-o noua ipostaza in care nu-si mai pot face de cap, pe cand, daca ar fi trait necasatoriti, fiecare dintre ei era tentat sa traiasca in destrabalare, aprofundandu-si pornirile patimase.

Inainte de casatorie se creeaza o iluzie (…) cum ca prin dragostea trupeasca s-ar ajunge la fericire. Bineinteles, dupa ce vor vedea ca s-au inselat vor aparea problemele; de aceea spunea cineva ca, atunci cand prin casatorie urmarim placerea, deja este o casatorie ratata. O minte matura care vede casatoria ca pe un altar de jertfa, poate sa fie constanta in iubire si nici nu va fi dezamagita de greutatile inevitabile ce vor urma.

Cei care prelungesc perioada de dinainte de casatorie traiesc o stare de hartuiala din punct de vedere sexual; orice atingere, dansuri, etc, ii vor aduce o senzatie de apropiere fata de fructul oprit, pe cand daca ar fi trait langa femeia sa ii venea demult mintea la cap. Cei care traiesc in destrabalare nu sunt nicidecum fericiti, ci zi de zi, ei isi aduna pacate din cele mai grele, de care se vor cai amarnic; daca nu in aceasta lume, atunci sigur dincolo. Daca si dupa casatorie pacatul desfranarii continua, vina este si mai mare. Casatoria ar fi trebuit sa fie un remediu pentru boala desfranarii, iar daca remediul nu si-a facut efectul, atunci inseamna ca boala este mult mai adanca. De aceea, caderea in acest pacat inainte de casatorie se numeste curvie, iar dupa casatorie preacurvie. Deoarece pacatul este o groapa fara fund, dorintele patimase raman neimplinite; atunci se cauta altceva si se ajunge la relatii nefiresti, adica la perversiuni. Astfel, omul care ar fi trebuit sa ajunga dupa asemanarea lui Dumnezeu, ajunge sa faca lucruri pe care nici dobitoacele nu le fac. Este o coborare josnica unde nu mai avem nici o demnitate si de unde ar trebui sa ne ridicam oricare ar fi pretul. Obisnuinta cu pacatul este un pericol real, de aceea sa nu mai staruim in relele obiceiuri, pentru ca, cu cat aceste pacate prind radacini mai adanci in noi, cu atat ne va fi mai greu sa le dezradacinam.

Spuneam ca un remediu pentru boala desfranarii este casatoria, insa pentru cei care aleg sa traiasca in curatie, fie ca duc crucea monahismului, a vaduviei, sau a singuratatii, razboiul este diferit. Cei care au ales una dintre aceste cai, trebuie sa evite pe cat posibil imprejurarile care ar duce la cadere. Apoi razboiul se duce la nivelul gandurilor; este o stare mai avansata a luptatorului care in lupta ce o duce pentru curatia vietii, implineste chemarea noii legi, aceea de a se lupta ca nici macar sa nu pofteasca cu gandul. Diavolul ne ataca atunci cand suntem mai vulnerabili, adica cand dormim. De aceea cei care sunt angrenati in aceasta lupta incearca pe cat posibil sa se controleze si in somn. Pentru a face acest lucru mananca seara cu masura, evita imaginile care iar putea urmari in somn si chiar se scoala noaptea la rugaciune. Totusi cu toate precautiile luate, a ne stapani in somn este o lucrare ce se castiga in timp si atunci numai daca am dus o lupta adevarata. In lupta cu gandurile, pierdem atunci cand le primim sau ne indulcim cu ele, iar daca le respingem imediat, ramanem pe picioare chiar daca am fost raniti. A le opri cu totul este imposibil, pentru ca aceste incercari, fac parte din decorul acestei vieti si prin ele vom fi rasplatiti sau osanditi.

Nu trebuie sa cautam un vinovat; barbatul da vina pe femeie, femeia pe diavol iar urmarea o stim cu totii: cu totii au fost osanditi. Fiecare sa luam vina asupra noastra si sa vedem in dreptul nostru ce avem de facut: barbatul sa fie intelept si sa evite provocarile, femeia sa nu provoace prin nimic si sa evite a locui acolo unde nu-i este locul.

Este un razboi pe care il ducem pana la sfarsitul vietii si trebuie sa vedem in pacatul desfranarii focul nestins si viermele neadormit al chinului vesnic. Sfintii Parinti ne spun sa privim intr-un horn intunecos iar apoi sa ne ridicam ochii catre soare, sa vedem deosebirea si sa fugim de lucrurile intunericului. Nu este usor, insa imparatia lui Dumnezeu este o comoara care merita orice efort“.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).

miercuri, 6 aprilie 2011

Pr.Arsenie Boca, "Omul durerilor" si Cele sapte surle prin care Dumnezeu ne cheama. Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri si primejdii


Cand nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, cand, spre pedepsirea răutăţii, ingăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află in primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi. Să cercetăm, intre marginile fagăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe mulţi ii spală de fărădelegi in şiroaie de lacrimi. Luăm ca gand de ajutor in darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mantuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv intru dreptăţi, pe cei nebăgători in seamă sau potrivnici – dar totuşi oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei ii induplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mantuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.

Al doilea gand de ajutor e primirea de mai inainte ca bun, a ceea ce oranduieşte şi face Dumnezeu, şi ştiind că nimic nu se intamplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărarea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gandul al treilea e că in suferinţe fără de voie s-au mantuit mucenicii, in suferinţe de bunăvoie s-au mantuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mantuiesc pe front, decat s-ar fi mantuit acasă.

Obişnuit, lumea crede că mor in războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis:

“Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie”.

Pe urmă numai singur Dumnezeu ştie – şi precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult il foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, in atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-inşii să aducă la mantuire pe cei de mantuit.

Aşa bunăoară cineva, incărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei “prieteni” ai săi [diavolul, lumea si trupul], ajunge la stramtoare şi nevoie mare. Necazurile ii mai topesc trupul, ii mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul tarcoalelor morţii in jurul vieţii sale, Dumnezeu in atotştiinţa Sa, văzandu-l că s-a indreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cuminte – in chip nevăzut şi minunat il scapă de moarte sigură. Dacă insă il ştie, că mai tarziu va avea o pocăinţă şi mai bună, ii va mai ingădui printre mai multe şi mai grele primejdii, scăpandu-l din fiecare, căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, – şi mai tarziu il scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie intorcandu-l spre viaţa pămantească, ca pe un inţelepţit.

Pe cei ce insă n-au statornicie in bine, ci iarăşi s-ar intoarce la rele, uitand făgăduinţa ce au făcut-o la stramtoare, pe unii ii scoate din viaţa cea deşartă, atunci cand după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca in aceea să se socotească in vecii fără de sfarşit. Aceştia aşa-s mai de caştig pentru mantuire, primindu-i Dumnezeu cu cat de cată pocăinţă.

Pe cei ce trecuţi prin suferinţe au caştigat intărire şi statornicie spre bine şi printr-inşii ştie Dumnezeu că ar dobandi mantuire şi alţii, pe aceştia ii scapă şi-i intoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi ingrămădirii de păcate, iarăşi ii cheamă la şcoală. Şi aşa face de cate ori trebuie şi cu toţi caţi trebuie.

Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără intoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: sau ii pierde in grabă, in chip năprasnic, ca să nu-şi mai inmulţească relele şi aşa, mai uşor să se osandească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să intoarcă, sau să mantuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau indărătnici la sfatul şi rugămintea celor buni.

Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, ii scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai tarziu, tinzandu-şi la fărădelegi mainile lor, ingreunandu-şi astfel sau chiar pierzandu-şi mantuirea şi cheamandu-i de aceea mai devreme, pană nu se schimbă in răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la incercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:

Inţelepciune 3:

Sufletele drepţilor sunt in mana lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dansele munca. Părutu-s-a in ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvarşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă, Şi mergerea lor de la noi sfăramare, iar ei sunt in pace.

Chiar dacă in faţa oamenilor au indurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire, Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a incercat pe danşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.

Ca aurul in topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere intreagă, aşa i-a primit. Străluci-vor in ziua răsplătirii…

Iar dacă sunt cate unii răi, fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvarşească in rele, ca să-şi ia osandă veşnică, – precum s-a spus la cele pentru Saul.

O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecat; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecat. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mantuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult ingerească, şi ne-ar da să inţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpanirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că ingăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neinfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, in faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intăreşte cu liniştea Sa.

Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecat, ii intinde ispită puternică, să se desăvarşească şi ea, spre pedeapsă sigură in ziua Judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frau răutăţii intre oameni, şi mai ales să nu scadă in credinţă incepătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfăramă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie să-i primească Dumnezeu in locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau inainte, scăpand, cu oranduire dumnezeiască, din invelitoarea vieţii celei deşarte.
De obicei oamenii nu se intorc la Dumnezeu decat atunci cand dau de primejdii, adică atunci cand ii ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, in ceasul al unsprezecelea; insă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de manecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne imbie cu iubire. Incă din dimineaţa vieţii, taina sfantă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de imblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, cand mergem noi, de bună voie şi ne mărturisim greşelile.


(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului, Deva, 2006)